Domnul doreşte astăzi să se nască în Beetlemul sufletului nostru: mesajul vocal şi Scrisoarea pastorală a episcopului Florentin, al eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, la Sărbătoarea Naşterii Domnului 2011

RV 27 dec 2011. Mesaje de Crăciun ale episcopilor catolici din România.

Astăzi, PS Florentin Crihălmeanu, episcop al eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, cu un mesaj vocal pentru ascultătorii Radio Vatican.

Aici, mesajul audio al PS Florentin:

SFÂNTA FAMILIE ŞI FAMILIA SFÂNTĂ
UNITATEA SPIRITULUI – LEGĂTURA PĂCII SCRISOAREA PASTORALĂ
a
PS Florentin CRIHĂLMEANU,

Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla,

la mărita Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos
Florentin, prin harul, mila şi îndelungă-răbdarea Atotputernicului Dumnezeu şi prin graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor credincioşilor creştini, iubitori şi cinstitori de Dumnezeu, «Vă îndemn, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, silindu-vă să păziţi unitatea Spiritului, întru legătura păcii» (cf. Ef 4,1.3).

Iubiţi credincioşi,
Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu este o mare sărbătoare a Bisericii, o sărbătoare a bucuriei, a iubirii, a unităţii şi a păcii.
Naşterea Pruncului divin, în peştera din Bethleemul Iudeii, ne arată iubirea Tatălui faţă de noi, oamenii, şi dorinţa Lui de a reface unitatea ruptă de om prin păcat, deschizându-ne astfel calea spre Viaţa în comuniunea fericirii veşnice. Iubirea Tatălui este fundamentul pe care se clădeşte misiunea Fiului şi lucrarea Spiritului Sfânt, pentru realizarea unităţii dintre om şi Dumnezeu şi între oameni.
Naşterea lui Isus uneşte sufletele celor care L-au aşteptat, L-au căutat şi L-au primit. În peştera friguroasă stau în adoraţie lângă El, Maria şi Iosif, părinţii Săi. Lor, li se alătură în grabă păstorii ce căutau «semnul» pruncului înfăşat, aşezat în iesle, iar mai apoi sosesc şi magii porniţi de multă vreme şi din depărtări să-l vadă pe Cel proorocit, conduşi de Steaua de la Răsărit. Cu toţii, săraci şi bogaţi, mai tineri sau mai vârstnici, veniţi mai de aproape sau mai de departe, cu daruri şi fără daruri, sunt uniţi în jurul Pruncului divin, sub privirea Tatălui nevăzut care îi contemplă din înaltul cerului. Acolo, în peştera din Bethleem, iubirea Tatălui întâlneşte iubirea oamenilor, în Cel care este deopotrivă Dumnezeu şi om, Pruncul din iesle. Acolo, îngeri şi oameni cântă împreună bucuria îmbrăţişării dintre cer şi pământ. Suntem şi noi invitaţi să intrăm în misterul acestei bucurii a unităţii divino-umane, încercând să-l pătrundem şi să-l trăim la nivel personal în familia noastră şi în societatea de astăzi.
1. Unitatea cu Dumnezeu – modelul Preasfintei Treimi
«Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el» (cf. 1Io 4,16).
Cu «privirea sufletului» îndreptată spre scena din Bethleem, să ascultăm imnul corurilor îngereşti ce dezvăluie o prezenţă tainică: a Tatălui Creator, care atât de mult a iubit lumea încât a dorit să-L trimită pe Fiul Său unic pentru a împărtăşi oamenilor iubirea Spiritului Sfânt de Viaţă dătător, astfel ca toţi cei ce vor crede în Fiul să primească nepreţuitul Dar al vieţii veşnice (cf. Io 3,16).
Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, taina comuniunii personale în plinătatea iubirii împărtăşite, e unică şi indivizibilă atât în natura Sa divină, cât şi în lucrarea Sa, fiecare Persoană păstrându-şi rolul specific, căci «unul este Dumnezeu Tatăl de la care sunt toate, unul este Isus Hristos, Domnul, prin care sunt toate şi unul este Spiritul Sfânt în care sunt toate» (cf. Conc. Constantinopol II).
Scopul ultim al lucrării celor trei Persoane divine este intrarea tuturor creaturilor în unitatea desăvârşită a Preasfintei Treimi (cf CBC 260), «ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una,…, Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi în unime» (cf. Io 17,21.23). Atunci Dumnezeu va deveni «totul în toţi» (cf. 1Cor 15,28) şi se va împlini definitiv planul mântuirii, El va «reuni în Hristos toate lucrurile cele din cer şi cele de pe pământ» (cf. Ef 1,10).
Misterul Preasfintei Treimi constituie fundamentul, nucleul central al credinţei şi al vieţii creştine (cf. CBCc 44). Pentru a pătrunde mai profund în acest mister, omul a încercat să găsească, de-a lungul timpului, analogii în natură, cu ajutorul cărora să înţeleagă acest adevăr de credinţă. Astfel, de exemplu, apa (aceeaşi substanţă, dar sub cele trei forme), arborele (aceeaşi plantă, dar cu trei părţi cu funcţiuni distincte), soarele (aceeaşi planetă, dar cu trei funcţiuni distincte), sau alte realităţi ale creaţiei cu caracteristici similare.
În cadrul creaţiei, imaginea lui Dumnezeu se regăseşte în persoana umană şi în instituţia familiei.
Plăsmuindu-l pe om «după chipul şi asemănarea Sa» (cf. Gen 1,26), Dumnezeu i-a împărtăşit iubirea, pentru ca omul să-L cunoască, să-L iubească, să-I slujească liber şi astfel, la timpul rânduit, să fie înălţat la împărtăşirea fericirii cereşti cu El. Doar omul posedă, în cadrul creaţiei, acea demnitate de persoană capabilă să se cunoască pe sine, să se dăruiască în mod liber, să intre în comuniune cu Dumnezeu şi cu alte persoane (cf. CBCc 66-67).
În persoana umană, spiritul şi trupul alcătuiesc o singură entitate. Unitatea profundă şi inseparabilă dintre trupul material şi suflet (principiul spiritual), face ca omul, încă în timpul vieţii pământeşti, să poată intra în relaţie cu Dumnezeu. Astfel, în sufletul uman se poate realiza acea unitate umano-divină în iubire, unde Preasfânta Treime îşi poate afla locaş: «Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, iar Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face sălaş la el» (cf. Io 14,23). Această comuniune rămâne însă imperfectă, limitată şi supusă pericolului păcatului.
Numai în misterul Cuvântului Întrupat al Pruncului din ieslea peşterii din Bethleem, îşi află adevărata lumină misterul omului, rânduit să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu «icoana Dumnezeului nevăzut» (cf. Col 1,15). Paradoxal, acest prunc mic, născut într-o peşteră, aşezat în ieslea animalelor, este cea de-a doua Persoană divină, care a îmbrăcat haina umană pentru mântuirea noastră! Mare şi greu de închipuit mister al acestei Persoane în care natura umană şi cea divină se regăsesc deplin unite, rămânând totuşi distincte şi neamestecate: este marea taină a Dumnezeului nostru care a dorit să intre în lume printr-o familie umană în care să crească, să fie educat şi să împlinească rânduielile religioase până la începutul misiunii Sale publice. Părinţii săi, Maria şi Iosif, L-au dus la templu pentru a primi numele rostit de înger: Isus, (Dumnezeu mântuieşte), ce arată atât identitatea Sa cât şi misiunea Sa. El este Mesia, Hristos, Cel consacrat şi «uns» de Spiritul Sfânt pentru misiunea mântuitoare a neamului omenesc. El este Cel aşteptat de Poporul lui Israel, Cel venit să-şi ofere viaţa ca «răscumpărare pentru cei mulţi» (cf. Mt 20,28).
Pe parcursul copilăriei Sale, pruncul şi-apoi tânărul Isus va rămâne supus părinţilor Săi, dar, treptat, va învăţa să recunoască vocea Tatălui Său ceresc şi să răspundă chemării Sale. Astfel, Isus va păstra comuniunea cu familia Sa, rămânând în acelaşi timp în deplină unitate cu Dumnezeu Tatăl şi disponibil pentru a-I împlini voinţa. De-a lungul întregii Sale misiuni, El va arăta Chipul Tatălui «cel ce m-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl», va rosti cuvintele Tatălui «cine ascultă cuvântul Meu ascultă cuvântul Celui care M-a trimis» şi va împlini faptele rânduite de Tatăl «Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui». Isus Hristos, Fiul preaiubit în care Tatăl îşi găseşte bunăvoinţa, va avea de îndurat lipsurile şi dificultăţile vieţii umane, batjocura şi tortura, ispitirile răului, dar în toată această luptă la nivel fizic şi spiritual, El îşi va păstra mereu unitatea cu Tatăl, rămânând în iubirea şi pacea Sa.
Să ne îndreptăm din nou privirea sufletului spre peştera din Bethleem în noaptea naşterii Domnului. Cei mai apropiaţi de Pruncul divin sunt Maria şi Iosif (cf. Lc 2,16), uniţi în adorarea noului-născut.
Fecioara Maria fusese aleasă din veşnicie, zămislită fără de prihană şi consacrată la templu, pentru a putea primi în sânul ei imaculat Cuvântul, care, din trupul ei, trup a luat. De aceea, Maria este «cea plină de har» şi «binecuvântată între femei». Ea nu s-a limitat doar la a primi cu recunoştinţă darurile oferite de Tatăl ceresc, ci şi-a exprimat voinţa de a fi slujitoarea Domnului şi de a fi la dispoziţia Cuvântului Său. În acest fel Fecioara se uneşte cu voinţa mântuitoare a Tatălui, oferindu-se cu toată fiinţa ei slujirii Lui. În trupul Mariei, divinul şi umanul se întâlnesc în unitatea veşnică şi indivizibilă între natura divină a Fiului şi natura umană, sub adumbrirea Spiritului Sfânt. Prin voinţa divină, Maria îşi va păstra integritatea fizică după naştere, iar prin colaborarea cu harul va păstra unitatea spirituală cu cerescul Tată. Astfel, Preacurata Fecioară ne oferă modelul unic al întreitei vocaţii împlinite: Mamă, Fecioară şi persoană consacrată. Toate aceste daruri nu au ferit-o pe Maria de lupta pentru păstrarea acestei unităţi şi a integrităţii consacrării ei. Cu siguranţă rugăciunile neîncetate, respectarea rânduielilor divine, împlinirea misiunii de mamă şi soţie, pe fundamentul trainic al iubirii lui Dumnezeu şi al smereniei, i-au dobândit tăria în încercări, în ispite şi în dificultăţile vieţii ei.
Soţul ei, dreptul Iosif, un simplu tâmplar, dar un om credincios, zelos în respectarea poruncilor şi a rânduielilor divine, este şi el la dispoziţia Pruncului mântuitor. După ce a avut de înfruntat ispita de a o abandona pe Maria, Iosif acceptă revelaţia îngerească şi se uneşte planului divin de mântuire. Viaţa lui este consacrată apărării Pruncului Isus şi a Fecioarei Maria, devenind astfel Părintele ocrotitor al Sfintei familii. Cu siguranţă şi Iosif s-a străduit să păstreze unitatea vie cu Dumnezeu-Tatăl, prin rugăciune, prin împlinirea îndatoririlor de tată ocrotitor şi soţ, cu iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de cei încredinţaţi în grijă.
Iată cum Sfânta familie din Nazaret se dovedeşte a fi o «icoană a Preasfintei Treimi», o imagine vie a modelului suprem de comuniune în iubire şi de unitate în diversitate a Persoanelor. Maria şi Iosif sunt uniţi prin legătura iubirii în căsătorie, dar mai cu seamă prin unitatea spirituală a legăturilor de iubire pe care fiecare dintre ei le are cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Astfel, unitatea din familia lor este construită pe unitatea spirituală cu Dumnezeu Tatăl, adevărată legătură a desăvârşirii şi a păcii, care-i va asigura soliditatea şi trăinicia în încercările şi ispitele lumii.
Să ne aşezăm iarăşi în faţa peşterii din Bethleem, privind însă acum spre «ieslea» sufletelor noastre şi întrebându-ne cum încercăm noi, cei care prin Botez ne învrednicim de numele de creştini, să păstrăm acea unitate spirituală cu Dumnezeu? Să ne reamintim că prin harul Botezului, Hristos s-a scufundat în realitatea păcatelor noastre şi ne-a îmbrăcat în haina divinităţii Sale «câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat!» (Gal 3,27). Cum încercăm să păstrăm strălucirea şi neprihănirea acestei haine divine până la unitatea reală, deplină cu El în Împărăţia Sa? Urmând exemplul Preasfintei Fecioare Maria şi al Sf. Iosif, să refacem unitatea spirituală cu Dumnezeu prin rugăciune, prin participarea la viaţa Bisericii şi la Sfintele Taine (ce reînnoiesc în suflet legătura Harului!). Într-un cuvânt, să ne alcătuim un program de viaţă spirituală care să ne întărească unitatea cu Dumnezeu, astfel încât să putem rosti cu Sf. apostol Pavel: «Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau prigoana sau foametea,…? Dar în toate acestea suntem mai mult biruitori, prin acela care ne-a iubit» (Rom 8,35.37).

2. Unitatea cu aproapele – modelul Sfintei Familii din Nazaret
«Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus lor» (cf. Lc 2,51).
Privind din nou spre Pruncul divin înconjurat cu iubire de părinţii săi, să medităm împreună asupra importanţei unităţii în iubire cu aproapele. Să ne reamintim că omul, ca «icoană şi asemănare a lui Dumnezeu», a fost creat din iubire şi pentru iubire, de către Tatăl Creator, care este iubire. Aşadar, persoana umană (bărbatul şi femeia), are înscrisă în natura sa intimă vocaţia şi responsabilitatea iubirii şi a comuniunii (cf. GS 12). Revelaţia creştină cunoaşte două moduri specifice de realizare a vocaţiei la iubire a persoanei umane: Căsătoria şi Fecioria, fiecare dintre acestea reprezentând o concretizare a adevărului profund al omului creat «după asemănarea lui Dumnezeu» (cf. FC 11).
Angajamentul dăruirii reciproce în iubire, în cadrul sacramentului Căsătoriei ca fundament al instituţiei familiei creştine, pretinde fidelitatea şi unitatea indisolubilă (inseparabilă) dintre soţi, pe durata întregii vieţi (cf. GS 48). Aceasta tocmai în virtutea chemării persoanei umane de a iubi după modelul Preasfintei Treimi, cu o iubire totală, dar respectând alteritatea persoanelor. Păstrarea unităţii iubirii o regăsim ca model şi în fidelitatea lui Dumnezeu faţă de legământul făcut poporului Său, în fidelitatea lui Hristos faţă de Biserica Sa, precum şi în cadrul Sfintei familii din Nazaret.
Aşa cum am arătat, unitatea în Sfânta familie se bazează, în primul rând, pe unitatea spirituală a fiecărui membru al familiei cu Dumnezeu
Ca urmare, în cadrul Sfintei familii, fiecare membru, fiind în unitate personală cu voinţa divină, şi acţiunile familiei lor sunt în unitate cu voinţa divină, chiar dacă fiecare membru al familiei îşi păstrează rolul său. Cu toate acestea, nu este o familie lipsită de încercări sau de ispite, atât din interior cât şi din exterior.
Să ne reamintim că, încă pe când Maria şi Iosif erau doar logodiţi, mai înainte de începutul convieţuirii lor, apar încercările la nivelul gândurilor şi al suspiciunilor în relaţia dintre ei. Iosif, aflând că Maria purta deja în sânul ei un prunc, fără a fi fost ei împreună, este tentat să o lase în ascuns (cf. Mt 1,18-19), cu gândul că astfel o va feri de pedeapsa cu moartea. Iosif nu dă curs ispitei, păstrează unitatea spirituală cu Dumnezeu, respectând poruncile Sale. Acestea îl fac să-şi încredinţeze, în rugăciune, frământarea sa Domnului şi să aştepte cu răbdare un semn, înainte de a lua vreo decizie. Atunci când Îngerul Domnului îi apare în vis lui Iosif dezvăluindu-i planul divin, el îl acceptă cu încredere şi în ascultare faţă de voinţa divină, şi o ia pe Maria în casa lui (cf. Mt 1,20-24). Drumul la Bethleem, de peste 100 km, pentru recensământul ordonat de Împăratul August, nu este lipsit de dificultăţi pentru tânăra mamă, Maria, aflată în preajma momentului naşterii. Iosif împărtăşeşte încercările Mariei şi este alături de ea, mereu atent şi grijuliu, ajutând-o, ocrotind-o şi oferindu-i cele necesare pentru a suporta cât mai uşor călătoria.
Împreună împărtăşesc durerea refuzului de a fi primiţi în vreo casă din Bethleem şi de a nu găsi drept adăpost decât o peşteră întunecoasă şi rece, pe câmpul păstorilor (cf. Lc 2,1-7). Cu siguranţă, răbdarea pusă atât de mult la încercare le-a fost pe deplin răsplătită la naşterea divinului Prunc în peşteră, căci ei, Maria şi Iosif au fost primii oameni care au văzut chipul lui Dumnezeu făcut om, primii care L-au putut adora şi purta în braţe pe Însuşi Dumnezeul lor, pruncul Isus, fiul lor şi Fiul lui Dumnezeu.
Urmează apoi, pentru Sfânta familie, şi alte încercări din partea stăpânirii lumeşti. Regele Irod, temându-şi tronul, vrea să omoare pe pruncul Isus. Iosif, chiar şi în somn păstrează unitatea spirituală cu Dumnezeu şi de îndată ce primeşte vestirea îngerească, pleacă la drum cu familia sa spre Egipt. Maria se supune cu încredere, smerenie şi respect întru totul (cf. Mt 2,13-14), chiar dacă e noapte, copilul e încă mic, iar drumul e lung şi greu. Astfel este salvată şi viaţa Pruncului, dar şi unitatea şi pacea familiei. Sfânta familie experimentează exilul, emigraţia, într-o ţară străină, cu alte tradiţii şi obiceiuri. Între străini trebuie luat totul de la început iar Iosif trebuie să găsească un adăpost şi cele necesare existenţei pentru familia sa. În toate acestea Maria îi va fi aproape cu sfatul şi cu blândeţea ei, astfel încât, cu încredere, cu perseverenţă şi cu răbdare, vor depăşi momentul dificil, rămânând uniţi cu Dumnezeu şi între ei.
La timpul rânduit, ascultând porunca îngerească, Iosif ia Pruncul şi pe Mama Lui şi pornesc înapoi spre Nazaret. Maria, împreună cu Pruncul, se supun noii călătorii cu smerenie şi încredere, în spirit de sacrificiu şi comuniune, pentru păstrarea familiei în fidelitate faţă de voinţa lui Dumnezeu (cf. Mt 2,20-21).
Sunt doar câteva exemple din numeroasele momente dificile în care, prin caritate fraternă, spirit de sacrificiu, prin răbdare şi respect reciproc, în comuniune de iubire şi fidelitate, membrii Sfintei familii se ajută unul pe altul în drumul vieţii, pentru a asculta şi împlini voinţa lui Dumnezeu. Căutând fiecare bucuria şi fericirea celuilalt, punând bunurile materiale în comun şi supunându-se cu smerenie voinţei celuilalt, ei trăiesc practic după cele trei sfaturi evanghelice (castitatea, sărăcia şi ascultarea), ca într-o adevărată comunitate de viaţa consacrată. Astfel, îngrijindu-se reciproc de mântuirea sufletului celuilalt, parcurg împreună drumul sfinţirii personale, al unităţii spirituale cu Dumnezeu. Acesta este modelul Sfintei familii, adevărata «icoană» a Preasfintei Treimi: o familie aflată într-o unitate dinamică ce este clădită pe credinţa în Dumnezeu, o familie în care fiecare îşi cunoaşte rolul, dar acţionează pentru binele celorlalţi şi astfel se ajunge la un echilibru interior în care fiecare se simte liber în trăirea propriei vocaţii şi atent în împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Această armonie şi bună înţelegere din cadrul familiei, devine un factor de armonie şi comuniune în societate, prin exemplul oferit altor familii.
Fericitul Ioan Paul al II-lea numea Sfânta familie «prototipul şi icoana tuturor familiilor creştine», tocmai pentru că această familie a cunoscut şi sărăcia şi persecuţia şi exilul, dar a ştiut, cu toate acestea, să-şi împlinească cu fidelitate datoriile stării, rămânând cu deschidere faţă de lipsurile altora şi împlinind cu bucurie planul lui Dumnezeu (cf. FC 86).
Cum ar putea familiile creştine de astăzi urma acest model de unitate şi fidelitate? Magisteriul Bisericii ne învaţă că unitatea familiei este susţinută de viaţa comună de credinţă, de rugăciunea împreună în familie, de participarea împreună la Sfintele sacramente şi la acţiunile Bisericii. Părinţii constituie pentru copiii lor primul model, prin cuvânt şi comportament, sunt primii educatori, primii vestitori ai credinţei, care veghează cu atenţie asupra echilibrului interior, a unităţii, dar şi a vocaţiei fiecăruia dintre copiii lor (cf. CBC 1656). Căminul familial este prima şcoală de umanism, o şcoală a comuniunii şi a fidelităţii faţă de angajamentele asumate. Familia este şi o şcoală a virtuţilor, în care copiii învaţă iubirea frăţească, răbdarea, iertarea generoasă, încrederea reciprocă, slujirea celuilalt cu disponibilitate, respectul, bucuria comuniunii în familie şi toate celelalte necesare unei vieţi echilibrate (cf. CBC 1657).
Darul sacramental al Căsătoriei este, în acelaşi timp, vocaţie şi poruncă pentru soţii creştini, de a rămâne mereu fideli unul faţă de altul, uniţi în faţa tuturor încercărilor şi dificultăţilor, în generoasă supunere faţă de voinţa sfântă a lui Dumnezeu, după porunca lui Hristos: «Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă» (cf. Mt 19,6). De aceea, una dintre obligaţiile cele mai necesare şi urgente ale familiilor creştine din zilele noastre este trăirea valorii inestimabile a indisolubilităţii şi fidelităţii legăturii matrimoniale (cf. FC 20).
Fericitul Ioan Paul al II-lea adresa un cuvânt de încurajare familiilor aflate în dificultate, dar care, cu eroism, au continuat să păstreze unitatea legământului matrimonial: «Laud şi încurajez toate acele familii care, în pofida dificultăţilor mari pe care le au, păstrează şi dezvoltă binele indisolubilităţii. În felul acesta, împlinesc, cu umilinţă şi curaj, misiunea încredinţată lor, de a fi în lume un semn mic şi valoros, uneori supus ispitelor, dar mereu reînnoit, al fidelităţii neobosite cu care Dumnezeu şi Isus Hristos îi iubesc pe toţi şi pe fiecare dintre oameni» (cf. FC 20).
«Preasfânta Fecioară Maria, Maica Vieţii şi Regina familiei, să mijlocească pentru ca fiecare familie (cămin familial) să devină, după modelul Familiei din Nazaret, un loc al păcii şi al iubirii» (Fer. Ioan Paul al II-lea).
3. Unitatea în cadrul societăţii – familia creştină, model de unitate
«Promovarea unei comuniuni autentice şi mature a persoanelor în familie constituie prima şcoală de sociabilitate, de neînlocuit, exemplu şi stimul pentru raporturi comunitare mai ample, pentru învăţarea respectului, dreptăţii, dialogului, şi a iubirii» (cf. FC 43).
Să privim acum spre cei ce se află uniţi în jurul Pruncului divin, în noaptea sfântă a intrării Sale în istoria umanităţii noastre: Fecioara Maria şi Iosif, primii adoratori ai Fiului lui Dumnezeu. Sosesc apoi în grabă păstorii veniţi să-L vadă pe Pruncul Mântuitor. Mai târziu ajung şi magii care se închină Regelui Iudeilor. Cu toţii, uniţi în bucurie şi în contemplarea Pruncului din iesle, alcătuiesc, chiar şi pentru scurt timp, o comunitate în jurul Sfintei familii.
Ce a adus nou naşterea lui Isus în societatea de atunci?
La peştera din Bethleem, mai mult decât simpla bucurie umană, se împărtăşeşte o bucurie spirituală, la care participă şi oştirile îngereşti, pentru că Cel născut, Cel în jurul căruia s-au adunat cu toţii, este Cuvântul întrupat, Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos. Astfel, în mica «societate», comunitatea din Bethleem, se înfăptuieşte unitatea dintre cer şi pământ, prefigurare a momentului în care se va împlini unitatea desăvârşită şi definitivă în Hristos, în fericirea veşnică.
Ce aduce nou naşterea lui Hristos pentru societatea de astăzi?
Pentru fiecare dintre noi, Naşterea Domnului aduce în suflet bucuria mântuirii, reînnoitul dar al unităţii spirituale cu Dumnezeu, prin Fiul Său. Împreună cu acesta este şi darul împărtăşirii acestei bucurii în comuniunea familiei, pentru a o întări în unitate şi fidelitate. Pentru adevăratul creştin există şi o altă dimensiune, aceea de a împărtăşi bucuria veştii mântuirii «până la marginile pământului», în întreaga societate, pentru ca, după voinţa lui Dumnezeu «toţi oamenii să ajungă la cunoştinţa adevărului şi să se mântuiască» (1Tim 2,4).
În acest sens, rolul instituţiei familiei este deosebit de important, pentru că “Familia este «locul» naşterii şi creşterii personale şi sociale a omului, după cum a fost şi «locul» întrupării Fiului lui Dumnezeu şi al vieţii Sale ascunse şi ascultătoare la Nazaret” (cf. SCF 2). Astfel, familia constituie pentru societate «leagănul vieţii», «sanctuarul vieţii», locul în care viaţa, ca dar al lui Dumnezeu, poate fi primită corespunzător şi protejată împotriva numeroaselor atacuri la care este expusă şi se poate dezvolta conform exigenţelor unei formări umane autentice (cf. CE 39).
Fericitul Ioan Paul al II-lea considera familia ca fiind izvorul natural din care izvorăşte «cultura vieţii», centrul în care converg toate valorile ce o protejează şi nucleul fundamental al oricărei civilizaţii în slujba vieţii, deoarece familia, spunea Fericitul pontif, este «celula originară a societăţii şi a Bisericii». El atenţiona asupra atacurilor împotriva instituţiei familiei, arătând că sunt cu atât mai periculoase cu cât ignoră valoarea de neînlocuit a familiei bazată pe taina căsătoriei şi propun alternative false, solicitând chiar legalizarea lor.
Astfel, există vătămări grave care se aduc şi astăzi demnităţii familiei: Infidelitatea conjugală (adulterul – care afectează unitatea, fidelitatea, stabilitatea familiei şi educaţia copiilor); despărţirea soţilor (divorţul – adevărată «plagă socială», ofensă gravă adusă legii naturale, afectează soţul părăsit şi traumatizează copiii), unirile libere (concubinajul sau convieţuirea – distruge ideea de familie şi este contrară legii morale) (cf. CBC 2380-2389). Trebuie precizat că toate vătămările aduse la adresa familiei sunt contrare legii morale şi constituie păcat grav ce exclude de la sfintele sacramente, cu respectarea excepţiilor prevăzute de dreptul particular (cf. CBC 2390).
Societatea are datoria de a sprijini instituţia familiei, prin legi care să favorizeze «cultura vieţii» iar în caz contrar legislaţia poate conduce la vătămarea instituţiei familiei şi a legii morale cu posibile consecinţe distructive asupra individului, a familiei şi a societăţii însăşi. Presiunea secularizării, libertinismul moral şi individualismul pe de o parte, globalizarea şi relativizarea valorilor creştine pe de altă parte, tind să rupă unitatea spirituală a persoanei cu Dumnezeu şi de aici dezbinarea interioară, care conduce la dezbinarea familiilor cu consecinţe negative asupra soţilor şi a copiilor. Dezbinarea unităţii de iubire în cadrul familiei, «celula de bază» a Bisericii şi a societăţii, are drept consecinţă slăbirea «trupului» Bisericii şi al societăţii, îndepărtarea treptată de Dumnezeu, de valorile spirituale şi implicit de legea morală. Dacă nu se iau măsuri corespunzătoare, acest fenomen poate degenera într-o criză morală pe baze antropologice, ce va conduce, nu doar la o criză economică, ci spre haos şi neant. Să ne reamintim că Dumnezeu a pedepsit cu severitate păcatul oamenilor făcut cu voinţă şi ştiinţă în timpul lui Noe şi al lui Lot (potopul,- cf. Gen 7, Sodoma şi Gomora, – cf. Gen 19).
În schimb, celor care respectă şi împlinesc poruncile Sale, Dumnezeu le promite păstrarea comuniunii de iubire cu El: «Dacă păziţi poruncile Mele veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui» (cf. Io 15,10). Acesta este secretul păstrării unităţii spirituale cu Dumnezeu: respectarea şi împlinirea poruncilor Sale. Astfel, îi vom putea cere orice în rugăciune şi El ne va da (cf. Io 15,7).
Să-I cerem acum, la celebrarea marii sărbători a Naşterii Domnului, să putem rămâne mereu în unitate spirituală cu El, să putem păstra legătura păcii şi a desăvârşirii, fiecare dintre noi, familiile noastre şi toţi cei care acceptă cu bucurie să facă parte din «marea familie» a lui Hristos prin Botez. Aceasta trebuie să constituie adevărata libertate şi bucurie spirituală a familiilor creştine, care să le însoţească pe drumul sfinţeniei, în unitate spirituală şi fidelitate. De aceea, suntem îndreptăţiţi să cerem stăruitor în rugăciune: «Unitatea în credinţă şi împărtăşirea Spiritului Sfânt cerând, pe noi înşine şi unul pe altul şi întreaga noastră viaţă lui Hristos Dumnezeu să o dăm» (ectenie liturgică).
Iubiţi credincioşi,
Datorită importanţei instituţiei familiei pentru Biserica noastră, precum şi datorită faptului că în anul viitor va avea loc la Milano a VII-a Întâlnire mondială a familiilor, am hotărât împreună cu cei rânduiţi, ca şi anul 2012 să fie dedicat în mod special pastoraţiei familiei având tema: «Familia, leagăn al vieţii».
Pentru că am meditat asupra temei unităţii, să ne reamintim că vocaţia la unitate este o notă identitară caracteristică Bisericii noastre şi neamului nostru românesc, după cum afirma Cardinalul Iuliu Hossu: «Dacă nu ar fi fost Unirea de la 1700, nu ar fi fost nici Adunarea de la Blaj din 1848 şi nici Marea Unire de la 1 Decembrie 1918». Să ne ajute Domnul să putem fi apostoli ai unităţii aşa cum înaintaşii noştri au fost «martiri pentru unitate» (Fer. Ioan Paul al II-lea).
Naşterea lui Isus, care i-a unit într-o «mare familie» pe Maria şi Iosif, cu păstorii, magii şi cetele îngereşti, ne oferă şi nouă ocazia de a intra în «familia Lui», cu familiile şi comunităţile noastre, cântând împreună colindul bucuriei unităţii dintre cer şi pământ: «Cerul şi pământul/ În cântec răsună,/ Îngeri şi oameni,/ cântă împreună:/ Hristos se naşte,/ Domnul coboară,/ îngerii cântă, magii îl adoră,/ păstori aleargă,/ ieslea o înconjoară,/ mari minuni se întâmplară».
Sărbători pline de bucuria renaşterii spirituale a Pruncului divin în sufletele şi în familiile noastre, binecuvântate cu dragoste, cu pace şi bună înţelegere!
Mulţi ani sfinţi şi binecuvântaţi!

† Florentin,
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2011, al 311-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 159-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 82-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al şaptelea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre, în al şaptelea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al şaptelea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia, la Blaj, al 15-lea an al episcopatului nostru şi al 10-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.