Predicatorul Casei pontificale: în lumea secularizată laicii creştini ajung cu Evanghelia unde preoţii nu reuşesc

(RV - 23 decembrie 2011) Nu se poate face abstracţie astăzi de laicii creştini, mai presus de toate de familii, în lucrarea Bisericii de evanghelizare. A afirmat părintele capucin Raniero Cantalamessa care a încheiat vineri dimineaţă ciclul de patru predici de Advent ţinute pentru Papa şi Curia Romană în capela Redemptoris Mater din Vatican.
În cea de-a patra meditaţie predicatorul Casei pontificale a recunoscut credincioşilor laici un rol adesea mai „decisiv” decât al clerului în răspândirea Evangheliei în contextele secularizate.

Părintele Cantalamessa a dedicat ultima reflecţie „lumii a patra”, potrivit reconstrucţiei sale constând din „patru valuri evanghelizatoare” care au caracterizat cei două mii de ani de istorie a Bisericii. După episcopii protagonişti ai vestirii lui Cristos în lumea greco-romană, monahii în cea barbară, călugării în Noua lume americană, părintele franciscan capucin s-a oprit asupra credincioşilor laici şi a capacităţii lor de a exercita o influenţă determinantă în lumea secularizată „post-creştină”.

Desigur, a recunoscut predicatorul pontifical, nu e posibil a se prezenta unui om care a „pierdut orice contact cu Biserica şi nu mai ştie cine este Isus” şi a-i impune douăzeci de secole de doctrină şi tradiţie. Şi, în afară de aceasta, dacă „nu se poate schimba esenţialul mesajului creştin”, se „poate şi trebuie să se schimbe modul de a-l prezenta, făcând un efort de creativitate”:
• Avem un aliat în acest efort: falimentul tuturor tentativelor făcute de lumea secularizată pentru a înlocui ’kerygma’, miezul mesajului creştin cu alte ’strigăte’ şi alte ’manifeste’. Eu dau adeseori exemplul celebrului tablou al pictorului norvegian Edvard Munch, intitulat ’Urletul’, strigătul care nu tace. Este un strigăt de angoasă, un strigăt gol, fără cuvinte, fără sunet. Mi se pare descrierea cea mai eficace a situaţiei omului modern care, deoarece a uitat strigătul plin de conţinut care este kerigma, mesajul esenţial al Evangheliei, se află în situaţia de a trebui să-şi strige propria angoasă existenţială.

În schimb, având Evanghelia, e posibil mereu a se porni din nou de la un anunţ autentic, vital, care nu este, a observat părintele Cantalamessa, nici „ficţiune mentală”, nici o „lucrare de arheologie”, mulţumită aspectului contemporan „real” al lui Cristos, care trăieşte între oameni azi, la fel ca acum 2000 de ani, graţie Euharistiei. Deci, alături de slujitorii Ostiei, consacratori ai pâinii şi ai vinului la Sfânta Liturghie, Conciliul Vatican II a dus la descoperirea rolului protagonist al credincioşilor laici în munca de propovăduire a Evangheliei. Aceştia, şi mai ales familiile, posedă - a spus părintele franciscan - un potenţial similar procesului de fuziune a atomului, care îi face pe plan spiritual „un soi de energie nucleară a Bisericii”:
• Ei nu sunt simpli colaboratori chemaţi să dea contribuţia profesională, timpul şi resursele lor; sunt purtători de carisme, de daruri în slujba binelui comun, prin care, spune constituţia „Lumen gentium”, documentul despre Bisericii emanat de Conciliul Vatican II, ’sunt abilitaţi şi pregătiţi să asume lucrări şi funcţii utile reînnoirii şi pentru o mai mare expansiune a Bisericii.

Laicii, a repetat predicatorul pontifical, sunt cei care pot merge în căutarea celor depărtaţi mult aproape de ei decât păstorii Bisericii pentru care este mai uşor „să hrănească cu cuvântul şi cu Sacramentele pe cei care vin în biserică:
• Parabola oii rătăcite se prezintă astăzi în sens invers: nouă zeci şi nou de oi s-au îndepărtat şi una singură a rămas la stână. Acum există pericolul de a folosi tot timpul pentru a hrăni singura oaie rămasă şi a nu avea timp, şi din cauza lipsei de preoţi, de a merge în căutarea celor rătăcite. În aceasta, aportul laicilor se dovedeşte providenţial. Realizarea cea mai avansată în acest sens sunt mişcările bisericeşti. Contribuţia lor specifică pentru evanghelizare este de a oferi celor adulţi o ocazie pentru a-şi redescoperi botezul şi deveni membri activi şi implicaţi ai Bisericii.

Iar o armă pentru a-şi croi drum în lumea în care Dumnezeu pare eclipsat, dominată de scientism şi raţionalism - a continuat predicatorul pontifical, dând ecou cuvintelor Papei în discursul adresat joi Curiei Romane - este arma „bucuriei”:
• Mărturia cea mai credibilă pe care toţi, venerabili părinţi şi fraţi, cler şi laici, tineri şi vârstnici, o putem da pentru Evanghelie este bucuria. A arăta că Cristos este capabil să umple de bucurie şi de pace viaţa noastră. Cuvântul e evangheliza îşi face apariţia, în Scriptură, în noaptea Naşterii Domnului; conţinutul ei este bucuria: ’Vă vestesc o bucurie mare’, le-a zis îngerul păstorilor. Şi acesta este un limbaj pe care toţi îl înţeleg.

Ultimul punct de reflecţie, părintele Cantalamessa l-a rezervat Crăciunului, formulând o întrebare ce sapă în adâncul conştiinţelor şi pe care deja cu multe secole în urmă şi-au pus-o Origen, Sfântul Augustin, Sfântul Bernard:
• La ce-mi foloseşte faptul că Cristos s-a născut o dată la Betleem din Maria, dacă nu se naşte din nou prin credinţă în inima mea?

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci