Benedict al XVI-lea la audienţa generală: în rugăciune să căutăm nu atât darul cât
mai ales chipul Celui care dăruieşte
(RV – 14 decembrie 2011) Să fie rugat Dumnezeu nu pentru a avea un răspuns
imediat la propria cerere, ci pentru a-i obţine prietenia, căci „Cel care dăruieşte
este mai preţios decât darul”.
Aceasta este învăţătura pe care ne-a propus-o
Succesorul lui Petru la Audienţa generală de miercuri, 14 decembrie, din Aula „Paul
al VI-lea”, în cadrul căreia a vorbit despre rugăciunea lui Isus şi despre „acţiunea
vindecătoare” a acesteia, aşa cum apare în Evanghelii.
La finalul Audienţei,
Episcopul Romei le-a mulţumit, printre alţii, finanţatorilor şi restauratorilor sculpturii
„Învierea”, care domină Aula Paul al VI-lea de peste 30 de ani. Iată serviciul
realizat de Alessandro De Carolis, de la redacţia noastră centrală:
- Un
surdo-mut ignorat de mulţime şi un prieten drag mort de curând. Două situaţii care
nu ar avea nimic în comun dacă nu s-ar „încrucişa”, ambele, cu strada lui Isus, permiţându-i
să-şi manifeste public acel atât de special mod al său, umano-divin, de a se ruga
Tatălui, despre care Benedict al XVI-lea a spus că ar trebui să fie modul de rugăciune
al fiecărui creştin.
Vindecarea surdo-mutului, istorisită de Evanghelia după
Sfântul Marcu, rămâne mereu un exemplu elocvent. Isus îl ia deoparte, îl atinge în
punctele infirmităţii sale şi suspină în prezenţa lui, privind către Cer:
•
„Istorisirea relatează, în ansamblu, că implicare umană a lui Isus în privinţa bolnavului
îi conduce la rugăciune, reieşind încă o dată legătura sa unică cu Tatăl, identitatea
sa de Fiu Unul-Născut (…) Din acţiunea vindecătoare a lui Isus face
parte în mod clar rugăciunea sa, cu privirea înălţată către Cer. Forţa care l-a însănătoşit
pe surdo-mut este provocată cu siguranţă de compasiunea faţă de acesta, dar provine
şi de la cererea făcută Tatălui.”
Al doilea episod prezentat de
Papa este cel al învierii lui Lazăr, sau mai exact cel mai celebru exemplu al umanităţii
şi divinităţii lui Isus, care nu-şi poate opri lacrimile pentru moartea prietenului,
fără însă ca această „profundă durere” să-l facă să piardă „raportarea sa clară la
Dumnezeu” şi „la misiunea care i-a fost încredinţată”, subliniază Benedict al XVI-lea.
Este vorba despre un dublu registru al rugăciunii lui Cristos – cum a evidenţiat
Succesorul lui Petru – şi care face ca, în vreme ce Isus imploră pentru viaţa lui
Lazăr, boala şi moartea să fie considerate, în acelaşi timp, ca „loc al manifestării
gloriei lui Dumnezeu”:
• „Fiecare dintre noi este chemat să înţeleagă
că în rugăciunea de cerere către Domnul nu trebuie să ne aşteptăm la o împlinire imediată
a ceea ce cerem, a voinţei noastre, dar că trebuie mai ales să ne încredinţăm voinţei
Tatălui, citind orice eveniment din perspectiva gloriei sale, a planului
său de iubire, deseori misterios ochilor noştri”.
În aceasta constă esenţa
rugăciunii, pe care Benedict al XVI-lea a explicat-o folosind cuvintele Catehismului
Bisericii Catolice: „Înainte ca darul să fie acordat, Isus aderă la cel care-l dăruieşte
şi care, prin darurile sale, se dăruieşte pe sine”.
• „Găsesc acest
aspect foarte important: că înainte ca darul să fie acordat, să se adere la Cel care
dăruieşte, căci Cel care dăruieşte este mai important decât darul. Aşadar, şi pentru
noi, dincolo de ceea ce ne dă Dumnezeu când îl invocăm, darul cel mai mare
pe care ni-l poate face este prietenia şi iubirea sa. El este tezaurul cel
mai preţios de cerut şi de păstrat pentru totdeauna.”
Cu rugăciunea
sa, a repetat Papa, Isus vrea să ne conducă „la încrederea totală în Dumnezeu şi în
voinţa sa”, să ne arate că „Dumnezeu „aduce speranţă şi este în măsură să răstoarne
situaţii care din punct de vedere uman par imposibile”.
„Rugăciunea noastră”
– a conclus Benedict al XVI-lea…
• „… deschide poarta către Dumnezeu,
şi ne învaţă să ieşim în mod constant din noi înşine pentru a fi capabili să devenim
apropiaţi celorlalţi, mai ales în momentele de încercare, pentru a le duce consolare,
speranţă şi lumină”.