Mesajul introductiv al ambasadorului României la Vatican la colocviul despre episcopul martir Anton Durcovici

(RV - 13 decembrie 2011) Propunem aici „Mesajul introductiv al ambasadorului României pe lângă Sfântul Scaun, domnul Bogdan Tătaru-Cazaban” la Colocviul dedicat episcopului-martir Anton Durcovici, luni 12 decembrie în sala de conferinţei a centrului cultural „Accademia di Romania” din Roma.

Domnule director,
Excelenţe Reverendissime,
Rev. ssmi Monsigniori, Rev. Padri, Doamnelor şi domnilor,

Sunt deosebit de onorat şi totodată cuprins de emoţie să particip alături de dumneavoastră la această întâlnire pe care care o dedicăm evocării personalităţii şi martiriului episcopului Anton Durcovici.

Aş dori întâi de toate să mulţumesc pentru această iniţiativă, care ne-a reunit la Accademia di Romania, părintelui Isidor Iacovici, postulatorul cauzei de beatificare, şi să-mi exprim în acelaşi timp bucuria de a avea cu noi, cu acest prilej, pe Înalt Prea Sfinţia sa Ioan Robu, arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti, şi pe Prea Sfinţia sa Aurel Percă, episcop auxiliar de Iaşi, care reprezintă astfel cele două dieceze în care a lucrat de-a lungul anilor episcopul Durcovici.

Nu întâmplător îl evocăm astăzi la Roma, după 60 de ani de la moartea sa în temniţa comunistă de la Sighet – acolo unde a fost exterminată elita României interbelice –, pentru că Roma a fost locul formării sale universitare (la Urbaniana, Gregoriana şi Angelicum), precum şi locul sfinţirii sale ca preot, al dăruirii totale lui Hristos.

Îngăduiţi-mi, vă rog, să vă spun că întâlnirea mea personală cu viaţa şi opera episcopului Anton Durcovici s-a petrecut în cadrul unei cercetări despre receptarea Sfântului Toma de Aquino în cultura română modernă. Astfel am aflat despre cursurile sale de tomism dedicate intelectualităţii bucureştene, cursuri prin care, graţie demersurilor de editor şi exeget ale părintelui profesor Wilhelm Dancă, prezent aici în această seară, putem cunoaşte în parte contribuţia monseniorului Durcovici la cultura filosofică şi teologică din România, el fiind unul dintre cei care au încercat să-l facă pe Sfântul Toma să vorbească şi în limba română.

Dar viaţa sa exemplară de slujitor al Bisericii şi de profesor a trebuit să înfrunte dezlănţuirea prigoanei comuniste care a lovit direct Biserica Catolică, culminând cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice şi închiderea episcopilor catolici şi greco-catolici consideraţi opozanţi ai noului regim. Episcopul Durcovici şi-a apărat cu demnitate condiţia şi misiunea, alegând să fie fidel până la moarte credinţei şi convingerilor sale. Unui spirit atât de înalt, ancorat, cum spune Sfântul Pavel, „dincolo de catapeteasmă”, Dumnezeu i-a îngăduit să facă experienţa suferinţei: să vadă cum unii dintre semeni se lăsau înrobiţi de rău şi totodată să-i încurajeze, ca păstor întemniţat, pe cei care se aflau, ca ţi el, în condiţia unei dureroase părăsiri.

Trecând prin infernul închisorilor comuniste, al aparentei înfrângeri a credinţei în istorie, episcopul Anton Durcovici a contribuit prin martiriul său, aşa cum contribuiseră martirii primelor secole, la întărirea speranţei că Dumnezeu ca Domn al istoriei va face ca binele să învingă. Aş dori să închei mesajul meu introductiv evocând cuvintele Sanctităţii sale Papa Benedict XVI din Enciclica Spe salvi, 37: „Cristos a coborât în ’iad’ şi astfel este aproape de cel care este aruncat acolo, transformând pentru el întunericul în lumină. Suferinţa, chinurile rămân teribile şi aproape insuportabile. Totuşi, a apărut steaua speranţei – ancora inimii ajunge până la tronul lui Dumnezeu. Nu este dezlănţuit răul în om, ci învinge lumina: suferinţa – fără a înceta să fie suferinţă – devine cu toate acestea cântare de laudă”.
Vă mulţumesc.

rv/A. Lucaci