A doua predică de Advent. Părintele Cantalamessa: cine se roagă fără a vorbi, evanghelizează mai bine decât cine vorbeşte fără a se ruga

(RV - 9 decembrie 2011) O lucrare de evanghelizare este eficientă atunci când acţiunea apostolică provine dintr-o rugăciune profundă. A afirmat părintele capucin Raniero Cantalamessa în a două predică, din cele patru prevăzute, pentru Timpul liturgic al Adventului, ţinută vineri dimineaţă în capela Redemptoris Mater din Palatul apostolic în prezenţa Papei şi a Curiei Romane. Predicatorul Casei Pontificale a reparcurs epoca Bisericii din timpul invaziilor barbare şi a marilor monahi care au evanghelizat noua Europă. „Marele deşert”, a spus, este constituit azi de „marele oraşe secularizate”.

Să reluăm. Suntem în anul 476 după Cristos când certitudinile se sfărâmă. Imperiul roman s-a prăbuşit iar teritoriile sale cad pradă populaţiilor barbare. Dezorientată, târâtă şi răscolită de evenimente, Biserica trebuie să ia o decizie: cum să gestioneze noua situaţie? Părintele Cantalamessa pleacă de la acest scenariu pentru a vorbi despre cel de-al doilea val de evanghelizare care, nu fără trudă şi dificultăţi, va fi lansat în zorii Evului Mediu de către Papi şi de o serie de mari figuri de Sfinţi ai epocii. Când în anul 410, Goţii asediază şi jefuiesc Roma, multora, între care Sfântul Ieronim, li se părea că a sosit sfârşitul lumii. În schimb, a explicat predicatorul pontifical, era vorba „doar de sfârşitul unei anumite lumi”.

Odată depăşită starea de derută, din „ameninţare”, prezenţa barbarilor începe să apară în ochii creştinilor „un câmp imens de misiune”. Însă evanghelizarea lor va face să apară aspecte noi în comparaţie cu cele ale lumii greco-romane:
• Atunci, creştinismul avea în faţa sa o lume cultă, organizată, cu rânduieli, legi, limbaje comune; pe scurt, avea o cultură cu care să dialogheze şi să se confrunte.

Acum, se vede în situaţia de a trebui să desfăşoare în acelaşi timp o operă civilizatoare şi de propovăduire a Evangheliei; trebuie să-i înveţe pe noii sosiţi, să citească şi să scrie, în timp ce îi învaţă şi doctrina creştină. Aculturaţia se prezenta sub o formă cu totul nouă.

Şi în aculturaţie investesc ingeniozitate , curaj şi preocupare apostolică „mari figuri de monahi”. Spiritul lor este unul de aventură, un spirit ca cel al Sfântului Paul, făcut din călătorii pe vaste întinderi neexplorate şi neatinse vreodată de Evanghelie. Sfântul Benedict, Sfântul Columban, Sfinţii Ciril şi Metodiu fac ca Europa să se acopere de mănăstiri. Şi acel anotimp, a spus părintele Cantalamessa, trăgând concluzii, prezintă „o anumită analogie” cu situaţia actuală:
• Atunci mişcarea de popoare era de la Est la Vest, acum ea este de la Sud spre Nord. Biserica, cu magisteriul său, a făcut, şi în acest caz, alegerea sa de teren care este de deschidere la nou şi de primire a noilor popoare. Diferenţa este că azi nu sosesc în Europa popoare păgâne sau eretici creştini, ci adesea popoare în posesia unei religii a lor bine constituite şi conştiente de ea însăşi. Faptul nou este deci dialogul care nu se opune la evanghelizare, dar îi determină stilul.

Însă există un lucru, potrivit predicatorului franciscan, pe care epoca Europei invadate de barbari îl învaţă pe cea a noastră, sau „importanţa vieţii contemplative în vederea evanghelizării”, cum demonstrează numeroasele experienţe născute şi în timpurile moderne, de la Comunitatea din Taizé, Franţa la cea din Bose, Italia:
• Nu este de ajuns, în alte cuvinte, rugăciunea ’pentru misionari’, e nevoie de rugăciunea ’misionarilor’. Mari monahi care au evanghelizat Europa după invaziile barbare erau oameni ieşiţi din tăcerea contemplaţiei şi care se reîntorceau îndată ce împrejurările le-o permiteau (…) Despre aceasta avem un exemplu mai mult decât calificat al Sfinţilor. Ziua lui Isus era o împletire admirabilă dintre rugăciune şi predicare.

O împletire care astăzi este însă în primejdie în Biserică, expusă cum este - a observat părintele Cantalamessa - pe de o parte pericolului „inerţiei” celor care nu fac nimic şi, pe de alta, a celor de „un activism febril şi gol”, a celor care uită „contactul cu izvorul cuvântului”. Şi la obiecţia frecventă potrivit căreia nu este posibil „a sta liniştiţi şi a se ruga” când „casa arde”, predicatorul a replicat aşa:
• Este adevărat, dar să ne imaginăm ce s-ar întâmpla unei echipe de pompieri care ar alerga cu sirenele sunând să stingă un incendiu şi apoi, o dată ajunsă la faţa locului, şi-ar da seama că nu are cu sine nici rezervoarele, nici o picătură de apă. Aşa suntem noi, când alergăm să predicăm fără a ne ruga. Face mai multă evanghelizare cine se roagă fără să vorbească decât cine vorbeşte fără să se roage.

Şi cine este modelul desăvârşit al celui care îl poartă pe Cristos? Desigur Sfânta Fecioara Maria:
• Ea purta Cuvântul în sânul ei, nu pe buze. Era plină, şi în mod fizic, cu Cristos şi îl iradia şi numai prin prezenţa sa. Isus îi ieşea din ochi, din privire, din chipul, din toată persoana ei. Când cineva se parfumează, nu are nevoie să o spună, este suficient a sta aproape de el pentru a-şi da seama iar Maria, mai ales în timpul în care îl purta în sânul ei, era plină de parfumul lui Cristos.

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci