Părintele Cantalamessa: fugiţi de sentimentul de neputinţă, Evanghelia se înrădăcinează mereu potrivit planurilor lui Dumnezeu

(RV - 2 decembrie 2011) Noua evanghelizare va avea succes dacă Biserica “va şti să retrezească în creştini certitudinea intimă a adevărului a ceea ce vestesc”. A afirmat părintele capucin Raniero Cantalamessa la încheierea primei predici de Advent, ţinută vineri dimineaţă în capela Redemtoris Mater din Vatican în prezenţa lui Benedict al XVI-lea şi a Curiei Romane. Predicatorul pontifical a analizat raţiunile răspândirii creştinismului în primele trei secole de viaţă, invitând la a avea şi astăzi acelaşi curaj apostolic al primilor creştini.

Istoria evanghelizării în patru „valuri”, sau ce au trebuit să înfrunte creştinii primelor secole pentru a răspândi Evanghelia şi ce din acele eforturi îi învaţă pe creştinii din secolul al XXI-lea. Cu ascuţimea minţii care îi este proprie, părintele Raniero Cantalamessa a prezentat Papei şi membrilor Curiei Romane proiectul unitar al celor patru meditaţii ale sale din timpul Adventului 2011, identificând în cei două mii de ani de viaţă ai Bisericii patru perioade în care răspândirea Evangheliei a cunoscut o extraordinară accelerare. Primul dintre aceste „valuri”, analizat de predicatorul pontifical, este cel care se înregistrează în primele trei secole:
• Este perioada în care creştinismul îşi croieşte drum exclusiv prin forţa proprie. Nu există nici un ’braţ secular’ care să-l sprijine; convertirile nu sunt determinate de avantaje externe, materiale sau culturale; a fi creştini nu este o consuetudine sau o modă, ci o alegere împotriva curentului, adesea cu riscul vieţii.

Dacă se priveşte bine, a afirmat părintele Cantalamessa, situaţia epocii prezintă asemănări evidente cu epoca contemporană. Şi tocmai pentru a trage învăţăminte utile pentru azi, părintele capucin a cercetat raţiunile succesului creştinismului, capabil să se înrădăcineze în puţin timp atât de adânc în ţesutul social al timpului încât apare de acum pregătit pentru momentul uneia din cele mai mari încercări, persecuţia din 302:
• Marea persecuţie a lui Diocleţian, în afară de numeroasele victime, nu a făcut decât să pună în lumină forţa de acum de nesuprimat a credinţei creştine. Ultima încrâncenare dintre imperiu şi creştinism este dovada evidentă. Constantin nu va face, în fond, decât să ia act despre noul raport de forţe. Nu el va fi cel care impune creştinismul poporului, ci poporul îi impune lui creştinismul.

Şi aici - după ce a adus critici la adresa acelor autori care răspândesc în masă ideea că împăratul Constantin ar fi cel care a impus din motive personale religia creştină întregului Imperiu, părintele Cantalamessa a făcut un pas mai departe. Motivele răspândirii Evangheliei, a susţinut, nu se explică, aşa cum afirmă mulţi cercetători, printr-o înlănţuire de „factori externi”, ci prin însăşi cuvintele lui Isus din parabola semănătorului, care aruncă sămânţa în pământ şi apoi, fie că „doarme sau e treaz”, sămânţa creşte de la sine:
• Această parabolă, singură, ne spune că raţiunea esenţială a succesului misiunii creştine nu vine din exterior ci din interior, nu este opera semănătorului şi nici, în mod principal a terenului, dar a seminţei. Sămânţa nu se poate arunca de la sine, cu toate acestea răsare în mod automat şi din sine (…) Şi când această sămânţă este ’sămânţa căzută în pământ şi moartă’, adică Isus Cristos nimic nu va putea să o împiedice ca ea ’să producă mult rod’. Se pot da despre aceste roade toate explicaţiile care se vor, dar ele vor rămâne întotdeauna la suprafaţă, nu vor reda niciodată esenţialul.

Aceasta este, a insistat părintele Cantalamessa, limita studiilor atâtor istorici ai creştinismului: a nu înregistra sau a acorda puţină importanţă faptului că creştinii aveau, chiar din cuvintele lui Isus, certitudinea „de neclintit” a afirmaţiei Evangheliei şi deci nu se temeau de nimic:
• ’Voi puteţi să ne ucideţi, dar nu ne puteţi face rău’, spunea martirul Iustin în faţa judecătorului roman care tocmai îl condamnase la moarte. Şi este ceea ce de care avem nevoie azi: a retrezi în creştini certitudinea profundă a adevărului a ceea ce vestesc. ’Biserica - a spus o dată Paul al VI-lea - are nevoie de neliniştea, gustul şi certitudinea adevărului’.

Şi adresându-se lui Benedict al XVI-lea şi definind „o adevărată inspiraţie a Duhului Sfânt” proclamarea Anului credinţei, începând de la 11 octombrie 2012, predicatorul pontifical a încheiat afirmând că succesul noii evanghelizări va fi dacă se va semăna cu răbdare, se va şti răbda în rugăciune şi mai ales, dacă se va evita dorinţa de „a măsura” imediat rezultatele propovăduirii:
• Succesul noii evanghelizări va depinde tocmai de masa de credinţă pe care vom reuşi să o creăm în Biserică, ca un vârtej direcţionat spre extern. Trebuie să ne debarasăm de orice sentiment de neputinţă, de resemnare. Avem înaintea noastră - este adevărat - o lume refractară la Evanghelie, o lume sigură de sine datorită tehnicii sale, datorită ştiinţei sale; dar oare era mai puţin sigură de sine, mai puţin refractară faţă de Evanghelie lumea pe care au întâlnit-o aceşti primi creştini, simpli? Lumea sofisticată a culturii greceşti sau cea foarte puternică a imperiului roman? Nu!

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci