Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Advent, anul B: "Domnul vine să ne mântuiască.
Drepte faceţi cărările lui"
(RV - 3 decembrie 2011) E ziua Domnului. „Popor al Sionului, iată, Domnul
va veni să mântuiască neamurile; el va face auzit glasul măririi sale spre bucuria
inimii noastre”(Cf Is 30,19.30) 1. Drumul Adventului. Astfel marele
profet Isaia ne introduce în atmosfera de aşteptare şi de bucurie, bine motivată,
a Adventului: „Domnul vine să ne mântuiască”. În timp ce ne pregătim să
comemorăm cu evlavie prima venire istorică a lui Cristos în slăbiciunea firii omeneşti,
căutăm să ne orientăm drumul vieţii în perspectiva celei de-a doua sale veniri în
slavă la sfârşitul timpurilor. Şi ce anume facem? Ne străduim să primim treptat şi
să realizăm în noi venirea spirituală continuă a Mântuitorului care ne introduce în
comuniunea cu Tatăl prin lucrarea Duhului Sfânt.
Evanghelia primei duminici
din Advent ne-a invitat la a veghea, a lua aminte, a fi treji. Era o invitaţie insistentă
la priveghere creştină pentru a înţelege şi trăi intens actualul moment de har dumnezeiesc.
Desigur, în cursul acestei săptămâni ne-am dat bine seama câte realităţi, în noi şi
în jurul nostru, împiedică venirea Domnului şi că se impun unele schimbări în viaţa
noastră, neexcluzând chiar o schimbare de direcţie a drumului.
Nimeni nu-şi
poate fixa cortul vieţii într-un punct al istoriei, satisfăcut de ceea ce lumea îi
oferă, nici chiar după vizita şi viaţa pământească a lui Cristos în mijlocul oamenilor.
Domnul a venit să aducă mântuirea completă fiecărei generaţii. A venit să ne scoată
de sub stăpânirea păcatului pentru a ne conduce la existenţa nouă, complet reînnoită,
în care domnesc cu adevărat dreptatea şi bucuria, libertatea şi pacea universală.
Aceste
bunuri mesianice nu fac încă parte din experienţa noastră creştină decât ca o pregustare:
ne sunt oferite ca pârgă a recoltării finale. De aceea, fiecare creştin este permanent
în stare de convertire, de întoarcere la Domnul care a venit, vine mereu şi va veni.
Şi nu-i deloc uşor să rămâi fidel unui Dumnezeu în veşnică mişcare. Ademenirile răului
sunt adevărate capcane ascunse sub bunuri aparente şi iluzorii. Apelurile ce se percep
de-a lungul drumului sunt puternice, numeroase şi insistente. Sunt tot atâtea obstacole
ce încearcă să ne dezorienteze, să ne abată de la calea dreaptă a vieţii adevărate.
E necesar, de aceea, să reacţionăm, să ne facem silă nouă înşine, să doborâm barierele
şi, ajutaţi de harul acestui timp liturgic, să ne croim drum nou spre mântuirea desăvârşită.
O facem cu speranţa şi tinereţea celui care crede că are în faţă viitorul lui Dumnezeu,
la orice punct al vieţii ne-am afla.
2. Itinerarul indicat de profetul
Isaia. În pregătirea venirii Domnului, lecturile biblice propun astăzi parcurgerea
unui dublu itinerar.Itinerarul din istoria biblicăindicat de profetul Isaia şi cel al pocăinţei trasat de Ioan Botezătorul. Itinerarul
biblic este exprimat în numeroase imagini ce trebuie să fie înţelese în simbolismul
lor profund religios. Se vorbeşte despre vaste întinderi de nisip sau de teren pietros
ca solul lunar; locuri unde nimic nu e cu putinţă ci totul pare imposibil: orientarea,
apa, hrana, odihna, viaţa. Totul e compromis. Nu e loc de mântuire. În pustiu, omul
se simte pierdut, dezorientat. Dar pustiul este şi simbolul vieţii omului, bărbat
şi femeie, aflat departe de Dumnezeu; zbătându-se în starea păcatului şi a slăbiciunilor
îşi îndreaptă cu încredere mâinile spre cineva sau spre ceva de care să se prindă,
care să-l scape, să-l salveze. Numai dacă Dumnezeu intervine cu braţul său, numai
atunci deşertul devine loc de mântuire şi viaţă, locul exodului biblic şi al Paştelui.
La fel se întâmplă cu viaţa omului din orice timp: dacă din situaţia adâncă a păcatului,
a deşertului şi golului lăuntric ştie să-şi întindă mâinile către Domnul care vine
în Isus, Cristos, Mântuitorul, Dumnezeu cu noi, şi omul zilelor noastre
poate să-şi recapete speranţa vieţii prin primirea iertării divine.
A pregăti
calea Domnului, a face drepte cărările lui - înseamnă în Biblie atitudinea aceluia
care ştie să aştepte cu răbdare şi să iasă continuu în întâmpinarea lui. Este extrem
de greu să construieşti o stradă în mijlocul pustiului…mai ales în pustiul lui Iuda,
brăzdat de văgăuni adânci şi înălţimi fără continuitate.
3. Configuraţia
topografică este imaginea instabilităţii omului supus pasiunilor de iubire şi
răzbunare, de îngăduinţă şi mânie, de violenţă şi ură. Aici, e nevoie de intervenţia
lui Dumnezeu, întrucât doar el poate face imposibilul, acolo unde natura, omul, păcatul
şi moartea au devenit adversari, duşmani înverşunaţi ai omului. Şi dacă Domnul intervine,
atunci omul capătă puterea de a-i merge în întâmpinare, de a-i ieşi înainte, de a-i
pregăti calea, de a îndrepta cărările. Astfel se prezintă programul Adventului
ca timp prielnic de mântuire: se deschide larg inima şi se primeşte darul de sus
cu mângâierile lui Dumnezeu. În acest sens vorbeşte Domnul la profetul Isaia capitolul
40,1-5.9-11:
Dumnezeul vostru spune: "Mângâiaţi,
mângâiaţi pe poporul meu.2 Daţi curaj Ierusalimului
şi strigaţi-i că robia lui a luat sfârşit, că fărădelegea lui a fost ispăşită şi că
a luat pedeapsă îndoită din mâna Domnului pentru păcatele sale". 3
Un glas strigă: "Pregătiţi în pustiu calea Domnului, neteziţi
în loc neumblat drumul pentru Dumnezeul nostru. 4 Toată valea
să se umple, tot muntele şi dealul să se plece, căile strâmbe să fie drepte şi cele
colţuroase netede. 5 Atunci se va arăta slava Domnului şi
toată făptura o va vedea, căci gura Domnului a vorbit". 9
Suie-te pe un munte înalt, tu care vesteşti Sionului vestea cea bună, ridică-ţi
glasul cu putere, tu care binevesteşti Ierusalimului, înalţă-ţi
glasul şi nu te teme, spune cetăţilor lui Iuda: "Iată-l pe Dumnezeul vostru; 10
iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere şi braţul lui supune totul. Iată, preţul biruinţei
lui este cu el şi rodul izbânzii merge înaintea lui. 11
El va paşte turma sa ca un păstor, va lua în braţe mieii, îi va purta la pieptul său
şi va conduce la odihnă oile care alăptează".
Sunt oracole de îmbărbătare,
anunţate unui popor aflat în exilul babilonian. Starea robiei se va sfârşi pe neaşteptate.
Un nou astru se ridică în Orientul Mijlociu. Cirus regele Persiei cucereşte în anul
539 Babilonul, fărâmiţând imperiul - statuia de aur despre care vorbeşte profetul
Daniel - ridicat de Nabucodonosor. În anul următor, 538, Cirus emană edictul de eliberare,
dând evreilor posibilitatea să se întoarcă în patrie, la Ierusalim. Şi atare fapt
legitimează urgenţa de a pregăti calea Domnului pentru evenimentul salvator. Este
vorba de a se dispune din punct de vedere spiritual pentru a retrăi fapte săvârşite
de Dumnezeu în favoarea poporului ales, ca la ieşirea memorabilă din robia egipteană,
la peregrinarea prin pustiu şi intrarea în ţara făgăduinţei.
4. De la profetul
Isaia la evanghelistul Marcu. Citarea unor texte biblice pe care evanghelistul
Marcu le atribuie profetului Isaia şi folosirea termenului „evanghelie” care înseamnă
vestea bună dată de un crainic, fac trecerea tematică la Evanghelia duminicii. Este
începutul evangheliei după Sfântul Marcu, care aproape continuă anunţul profetului
Isaia: „Tu care vesteşti Sionului vestea cea bună, ridică-ţi
glasul cu putere, tu care binevesteştiIerusalimului”.
Vestea cea bună este aceasta: Dumnezeu vine în lume nu pentru a-l condamna
pe om, ci pentru a-l salva; că Dumnezeu nu este invidios pe om cum îşi închipuiau
grecii antici despre zeii din Olimp, ci Tată şi prieten al omului. Este iubitor
de oameni.
5. Itinerarul pocăinţei indicat de Ioan
Botezătorul. Dar cine va înţelege acest lucru?... Doar acela care parcurge itinerarul
trasat de Ioan Botezătorul: este un drum de pocăinţă, de convertire; presupune recunoaşterea
căilor strâmbe pe care umblă; presupune mărturisirea păcatelor şi primirea Celui mai
puternic decât Ioan, adică a lui Isus, mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul
lumii…Este un drum pe care îl fac cei care aleargă să asculte cuvântul lui Dumnezeu,
aceia care în pustiul vieţii, ştiu să-şi întindă mâinile spre Domnul, conştienţi că
singur el este mântuitorul şi răscumpărătorul omului. El singur îl poate scoate din
nisipurile mişcătoare în care se zbate să iasă, dar fără succes.
Drepte
faceţi, aşadar, căile lui…! Iată, Evanghelia duminicală după Sfântul Marcu
capitolul 1,1-8: „Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.
Precum este scris în cartea profetului Isaia: "Iată, eu trimit înaintea ta pe crainicul
meu care-ţi va pregăti calea... Glasul celui care strigă în pustiu: «Pregătiţi calea
Domnului, drepte faceţi cărările lui»". Ioan a venit să boteze în pustiu, propovăduind
botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Întregul ţinut al Iudeii şi toţi locuitorii
Ierusalimului veneau la el şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi
păcatele. Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă, avea o cingătoare de piele
împrejurul mijlocului şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. El propovăduia zicând:
"Iată, vine în urma mea cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic,
plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintei. Eu v-am botezat cu apă, el însă vă
va boteza cu Duhul Sfânt". Va şti omul din vremea noastră să
se convertească la cele două atitudini propuse de Ioan Botezătorul, de ascultare a
cuvântului lui Dumnezeu şi de întindere a braţelor spre Domnul care iartă, prinde
de mână şi salvează din nisipurile mobile ale păcatului?
Primind mântuirea
adusă de Cristos, viaţa recapătă sens, orientare, direcţie…urmează viitorul întâlnirii
cu Domnul care vine necontenit în viaţa omului.
6. Perspectiva venirii
Domnului în slavă.Comemorând cu evlavie prima venire istorică a lui Isus,
Duhul Sfânt, întru care am fost botezaţi, ne face atenţi asuprea celei de-a doua veniri,
chiar atunci când unii, batjocoritori şi sarcastici, sau însăşi ispita necredinţei,
s-ar înfăţişa spunând, ca pe timpul Sfântului Petru, primei generaţii de creştini::
„Unde este promisiunea venirii lui? Iată, părinţii voştri au murit şi toate
rămân aşa cum erau la începutul creaţiei” (1Pt 3,4). Apostolul Petru,
chibzuit şi cu grija şi bunătatea păstorului evanghelic îşi încurajează astfel comunitatea:
„Preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru, că o singură zi înaintea Domnului e ca o mie
de ani şi o mie de ani ca o singură zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei
sale, după cum cred unii, ci rabdă îndelung pentru voi, nevrând să piară cineva, dar
voind ca toţi să vină la pocăinţă(1Pt 3, 8-9).
Între
prima venire a lui Isus în smerenia firii omeneşti ca Fiu al omului venit să slujească
şi venirea sa glorioasă pe norii cerului ca judecător, se situează venirea sa tainică,
spirituală ca Mântuitor al tuturor acelora care îl invocă. A-l primi în venirea
aceasta, înseamnă a se converti la o viaţă cinstită, sinceră, generoasă, dăruitoare
fără teama de a se pierde, păşind pe urmele sale.
Nimeni însă nu o poate face
de la sine, singur, dacă nu e susţinut şi întărit de Dumnezeu care la întruparea Fiului
s-a aplecat asupra omului deznădăjduit, căzut în mâinile tâlharilor. El singur revarsă
în suflet lumină şi putere de viaţă nouă.
7. Este mesajul permanent
al Naşterii Domnului, al Crăciunului creştin. Salvează de la disperare şi mizerie
anunţând prezenţa lui Dumnezeu mântuitor, care din înălţimi se apropie şi de pământul
generaţiei actuale, întărind în cei ce i se deschid, credinţa, speranţa şi dragostea.
Astfel se edifică şi se dă sens existenţei umane şi istoriei sale potrivit mesajului
acestei zile de har, a doua duminică din Advent. Pregătiţi calea Domnului, drepte
faceţi cărările lui şi(la Crăciun)toată făptura va vedea mântuirea
lui Dumnezeu.
(Radio Vatican, A.Lucaci, material omiletic din
4/5 decembrie 1993, revizuit la 6 decembrie 2008, structurat vineri 2 decembrie 2011)