Consideraţii omiletice la Duminica a XXXII-a din Timpul de peste an, A: Parabola despre cele zece fecioare

(RV - 5 noiembrie 2011) Mereu cu candela aprinsă vom sta în aşteptarea Ta, şi atunci când vei veni la nuntă, voioşi Te vom întâmpina.
E ziua Domnului. Anul bisericesc se apropie de sfârşit…Creştinii se reunesc încă o dată pentru a lua parte la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, credincioşi cuvântului lui Isus care înainte de a pleca din această lume la Tatăl le-a spus prietenilor săi să nu-l uite. La Cina cea de Taină, în noaptea în care a fost vândut, Mântuitorul nostru a instituit jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi învierii sale.

Din celebrare în celebrare, vestind misterul pascal al lui Isus, până când va veni, Poporul lui Dumnezeu călător pe pământ, înaintează pe calea îngustă a Crucii, spre ospăţul ceresc, când toţi cei aleşi se vor aşeza la masa Împărăţiei.

Crezul creştin - mărturisire a credinţei noastre în Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi în lucrarea lui creatoare, răscumpărătoare şi sfinţitoare - culminează în proclamarea învierii morţilor şi în viaţa veşnică.

Lecturile biblice din ultime duminici ale anului bisericesc orientează reflecţia noastră spre realităţile din urmă: venirea Domnului, judecata finală, stăpânirea universală a lui Cristos…Înainte de toate trebuie să păstrăm vie această credinţă: „Dacă Duhul Celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în noi, Acela care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul său care locuieşte în noi”.

De altfel luna noiembrie este dedicată pomenirii morţilor.

Apostolul Paul în prima Scrisoare către Tesaloniceni însufleţeşte credinţa celor care plâng pe cei morţi, îndemnându-i să nu o fie ca unii ce nu au speranţă. Ceea ce le înfăţişează, nu este nici transmigraţie, nici prăbuşire în neant, ci participare la învierea lui Cristos care a biruit moartea. Înmormântaţi împreună cu Cristos la Botez, aţi fost şi înviaţi în El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat pe El din morţi…Când şi cum? Lucrul cel mai important nu este determinarea acestor circumstanţe, ci siguranţa că toţi ce care sunt ai lui Cristos, vor fi pentru totdeauna împreună cu Domnul.

În aşteptarea acelei zile, trupul şi sufletul celui credincios se împărtăşesc deja din demnitatea de a fi „ai lui Cristos”.

Biserica întemeiată de Cristos, aşteaptă venirea Domnului. Dar, se poate întâmpla ca în mulţi creştini aşteptarea să comporte slăbirea credinţei, se poate ca speranţa să devină nesigură, incertă. Luna noiembrie cu pomenirea celor care au plecat dintre noi cu semnul credinţei ne invită la gânduri înţelepte şi salutare. Ce va fi cu noi? Cum vom sfârşi?

Credinţa luminează încă de pe acum drumul vieţii; indică direcţia…Viaţa pe pământ este un drum spre Cristos, mirele Bisericii. Timpul prezent este timp de veghe, de aşteptare activă, lucrătoare, o înaintare spre Cristos care vine. Momentul întâlnii poate fi dorit sau temut…Vrednic de crezare este cuvântul acesta, spune Sfântul Paul: dacă murim împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Aceasta este noutatea esenţială a morţii creştine: prin Botez, creştinul este deja în mod sacramental „mort împreună cu Cristos” pentru a trăi o viaţă nouă de înviere cu Cristos. „O apă vie murmură şi şopteşte în mine: Vino la Tatăl”, scria Sfântul Ignaţiu de Antiohia în epistola către Romani. A păşi conştienţi în întâmpinarea Domnului e lucru înţelept iar această înţelepciune inspiră comportamentul creştinului în toate zilele vieţii. Personificată în unele versete, înţelepciunea despre care vorbeşte autorul cărţii cu acest nume, reprezintă inspiraţia lui Dumnezeu care orientează întreaga purtare a omului: îl învaţă la ce să stea atent şi ce trebuie să mediteze. „Înţelepciunea vine în întâmpinarea celor vrednici de ea ori de câte ori se gândesc la ea”. Găsind-o la poartă dis-de-dimineaţă, să o invităm în casă şi să stăm la masă cu ea.

Lecturii din Vechiul Testament îi răspund câteva versete din Psalmul 62: „Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineaţă. Sufletul meu este însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ uscat şi fără apă…Bunătatea ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele te laudă…Mă gândesc la tine în timpul nopţii, ore în şir continui să-ţi vorbesc: Tu eşti ajutorul meu, la umbra aripilor tale tresalt de bucurie."

Parte importantă din discursul escatologic, parabola celor zece fecioare, propusă de Evanghelia duminicii - In 25,1-13 - subliniază necesitatea vegherii în aşteptarea Domnului care vine. Isus încurajează pe cei care consideră că este prea lungă aşteptarea venirii sale, folosindu-se de o imagine luată din tradiţia nunţilor din Galileea. El ne spune tuturor „Vegheaţi”. Tocmai în această veghe continuă consistă pentru creştini adevărata înţelepciune. A fi gata în orice moment, mereu cu candela aprinsă în aşteptarea Domnului, în orice clipă din zi şi din noapte.

Vorbind despre a doua sa venire, Isus a spus ucenicilor această parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea cu zece fecioare invitate la nuntă, care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Însă cinci dintre ele erau nechibzuite, iar cinci înţelepte”.

Între parabolele povestite de Isus pentru a descrie împărăţia cerurilor, poate cea mia simpatică este aceasta despre zece tinere necăsătorite care se pregătesc să ia parte la o sărbătoare de nuntă. Este o parabolă care, în originalitatea ei, are o singură limită, cel puţin aparentă: în marea sărbătoarea se află mirele, dar lipseşte mireasa, sau pare să nu fie de faţă, pentru că este întruchipată în cele zece fecioare (parthénoi) care ies în întâmpinarea mirelui.

Însă, după o aşteptare extenuantă în care vor adormi toate zece, va sosi mirele şi cinci dintre ele vor putea să intre în sala de nuntă, realizând modelul miresei din cartea Cântarea cântărilor care, după atât dor de mire, se uneşte cu el pentru totdeauna.

Potrivit uzanţelor palestiniene şi probabil în tot Orientul Mijlociu, prietenele miresei se reuneau într-un loc prestabilit, unde aşteptau mirele pentru a-l însoţi la casa miresei făcându-i lumină cu torţele.

Cele zece fecioare reprezintă Biserica, care cu inima nepătată şi neîmpărţită trebuie să păşească înaintea Domnului ei: torţele reprezintă faptele bune, care trebuie să fie înmuiate şi impregnate în undelemnul iubirii spre a putea arde şi lumina înaintea lui Dumnezeu; 10 este numărul clasic indispensabil al celor prezenţi, care permitea în Israel celebrarea cultului de sâmbătă.

Cele zece fecioare adorm, toate: este situaţia Bisericii apostolice extenuată de lunga aşteptare. Dar iată, Domnul soseşte. Toate tinerele se trezesc. Cele care au cu ele untdelemnul iubirii, îşi aprind repede candelele; celelalte în schimb, care nu au undelemnul iubirii, aleargă „noaptea” să cumpere „de la vânzători”, dar când ajung cu suflarea tăiată din cauza alergării, găsesc închisă uşa ospăţului de nuntă. Bat la uşă strigând: „Doamne, Doamne, deschide-ne!”, dar dinăuntru Domnul răspunde „Vă spun adevărul: Nu vă cunosc”.

Câteva observaţii importante. În parabolă există un element mai puţin sesizabil: iubirea, pe care Dumnezeu o vrea de la noi, nu poate fi cumpărată „noaptea” şi „de la vânzători”. De aceea, Sfântul Paul îndeamnă creştinii să săvârşească faptele bune în plină zi - e ziua lui Cristos -, deoarece, spune, „sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului” (1Tes 5,5). Faptele săvârşite „noaptea”, adică în stare de păcat, nu sunt plăcute lui Dumnezeu.

„Nu vă cunosc!” - În faţa acestor trei cuvinte înspăimântătoare care provin din sala ospăţului veşnic, încremeniţi şi cu sufletul înfiorat, ne întrebăm: „Dar fecioarele înţelepte nu puteau oare să ajute prietenele? Egoismul lor ne dezgustă!”, şi mai ales: „De ce Mirele le spune fecioarelor care au ajuns târziu „Nu vă cunosc”? Severitatea sa ne derutează!”.

Primul interogativ se rezolvă uşor: nimeni nu poate să se substituie altora în săvârşirea faptelor iubirii cerute de Isus. În iubire este de neimaginat înlocuirea persoanei. Dar ce se răspunde la a doua întrebare? Va fi într-adevăr atât de inflexibil Păstorul divin? Va înceta să fie milostiv în acea zi?

La acest punct parabola trebuie integrată cu altele, de pildă cu parabola Tatălui milostiv şi a fiului risipitor, sau cu atitudinea lui Isus care iartă până şi un tâlhar răstignit. S-a scris, folosind un inteligent joc de cuvinte că „măsura iubirii lui Dumnezeu este aceea de a iubi fără măsură”. Există o singură limită a acestui supra-plin de iubire, a acestei iubiri debordante: limita impusă de om, atunci când se închide în orgoliul său şi refuză cu îndărătnicie, până la sfârşit, să bată la inima lui Dumnezeu.

Din fericire, cât suntem pe cale, uşa ospăţului de nuntă este mereu deschisă. Avem prilejul de a ne procura untdelemnul iubirii, al faptelor bune şi rugăciunii. Putem înmuia torţele faptelor bune în undelemnul iubirii Duhului Sfânt fără de care ele ar fi doar frunze uscate.

Pomenindu-i pe cei morţi, să ne propunem cu înţelepciune: „Mereu cu candela aprinsă vom sta în aşteptarea Ta, şi atunci când vei veni la nuntă, voioşi te vom întâmpina.

(Radio Vatican, A. Lucaci, 6/7 noiembrie 1993, revăzută la 7 noiembrie 2008, uşor întregită la 5 noiembrie 2011)

Aici serviciul audio: