Salba de monede preţioase mereu sub ochii lui Dumnezeu simbolizat de o femeie
(RV- 3 noiembrie 2011) „Bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se converteşte”. La Liturghia zilei citim pericopa din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 15,1-10 . Capitolul în care Isus exultă pentru că mulţi păcătoşi, după ce l-au ascultat, decid să-şi schimbe viaţa, face parte dintr-un plan didactic ce descrie în trei parabole temele cele mai frecvente, caracteristice celui de-al treilea evanghelist: milostivirea nemărginită al lui Dumnezeu care cheamă oamenii la mântuire, căinţa care răscumpără până şi păcătosul cel mai înverşunat şi bucuria care umple inima lui Dumnezeu atunci când fiii săi se întorc la el.
Criticile fariseilor. S-ar crede că fariseii şi cărturarii nu ar fi fost satisfăcuţi de atâtea convertiri la Dumnezeu, dar nu este aşa. De fapt şi ei erau activi într-o mişcare de reformă religioasă şi de recuperare a celor care deviaseră de la calea lui Israel. Ei nu-i reproşau lui Isus succesul pastoral dar faptul că, pentru a-i conduce pe păcătoşi la convertire, se pângărea intrând în casele lor şi stând la masa lor.
În alte cuvinte, îi spuneau: „Faci bine că predici păcătoşilor convertirea, dar stai la distanţă de ei. Vei putea deveni prietenul lor doar după ce se vor converti şi nu înainte". Se gândeau că, atât timp cât toată lumea aceea care îl urma pe Isus, nu începea să studieze legea lui Moise, nu putea să o practice pentru că nu o cunoştea, şi nepracticând-o, îşi crea impresia că s-a convertit la Dumnezeu şi că e pe drumul cel bun al mântuirii.
Parabolele milostivirii. Isus reacţionează cu hotărâre în faţa acestor critici ale fariseilor. El era convins că ei limitau lucrarea lui Dumnezeu şi concepeau mântuirea mai mult ca o cucerire a omului decât ca un dar al lui Dumnezeu. Acest lucru, după părerea sa, era în contrast cu învăţătura lui Moise, a profeţilor şi cu însăşi istoria lui Israel.
Păstorul lui Israel. În acest context Isus pronunţă cele trei parabole: a oii regăsite, una din o sută; a drahmei pierdute, una din zece; a Tatălui îndurător, numită şi a fiului risipitor, unul din doi.
Prin parabola păstorului care lasă cele 99 de oi în staul şi se duce în căutarea oii rătăcite, Isus nu numai justifică atitudinea sa pastorală, dar aminteşte celor care cârteau împotriva sa că în biblie Dumnezeu este numit păstor al lui Israel şi că în cartea profetului Ezechiel Domnul Dumnezeu zice: „Iată eu însumi voi purta grijă de oile mele şi le voi căuta,…le voi aduna din toate locurile, unde au fost ele risipite în ziua cea ceţoasă şi întunecată;…oaia pierdută şi rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi lega şi pe cea bolnavă o voi întări…” (Ez 34,11-12.16).
Încheind parabola sa, Isus spune că în cer e „mai mare bucurie pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7).
Întrebări legitime şi realiste: dar să fie atât de mulţi drepţi în comparaţie cu atât de puţini păcătoşi? Şi apoi, sunt atât de drepţi încât nu au nevoie de convertire? Din istorie şi din cele ce auzim şi vedem că se întâmplă zilnic, ne putem îndoi.
Dar nu ne oprim aici; miezul parabolei este altul.
Drahma cea pierdută. Din cele trei parabole ale milostivirii relatate de Luca, poate cea a monedei de argint sau drahmei pierdute este cel mai puţin explicată şi „exploatată” de predicatori, de aceea ne oprim puţin asupra ei.
Iată textul, Lc 15, 8-10:
„8Sau dacă o femeie are zece monede şi pierde una dintre ele, nu aprinde oare lampa, nu mătură casa şi nu caută cu grijă până o găseşte? 9 Iar după ce a găsit-o, cheamă prietenele şi vecinele şi le zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine căci am găsit moneda de argint pe care o pierdusem». 10 Vă spun: tot aşa se vor bucura îngerii lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se converteşte".
Imediat după parabola oii rătăcite şi găsite, Isus spune cea de-a doua parabolă din cele trei menţionate, cea a unei femei care mătură casa pentru a găsi moneda de argint pe care o pierduse.
O observaţie importantă: este singurul caz din Evanghelie, în care Dumnezeu este simbolizat de o femeie.
Femeia mătură casa luminată de lumina puţină ce intra pe uşă, până ce găseşte moneda şi se bucură cu acelaşi sentimente şi cu aceleaşi cuvinte ale păstorului, care a găsit oaia care se rătăcise.
Ştim că femeile din acea vreme strângeau monedele de aur şi de argint, le făceau o gaură şi legându-le între ele alcătuiau salbe, pe care şi le puneau la gât în zilele de sărbătoare.
Frumuseţea acestei parabole. Oamenii sunt deci ornamentul, podoaba lui Dumnezeu, slava lui Dumnezeu: "Gloria Dei, vivens homo. Vita autem hominis, visio Dei - Slava lui Dumnezeu este omul în viaţă. Însă viaţa fiinţei umane este viziunea lui Dumnezeu" (Irenaeus, Adversus Haereses. IV.xx.7) ; sunt ca o salbă preţioasă ce stă pe pieptul său, mereu sub ochii săi. Iar dacă se pierde una din monede, locul rămâne gol, salba nu e întreagă. De aceea mare este întristarea sa dacă un singur om se pierde, şi mare este bucuria sa dacă cel ce părea pierdut este recuperat pentru iubirea sa. Ţine mult la fiecare, încât ochii săi privind slaba preţioasă fixează continuu acel loc, acea lipsă, şi nu-şi dă pace până nu găseşte moneda pierdută adică omul păcătos. Şi atunci, încheie Isus, „vă spun: tot aşa se vor bucura îngerii lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se converteşte".
(Radio Vatican, A. Lucaci, 3 noiembrie 2011, repoziţionarea materialului din 5 noiembrie 2008)
| All the contents on this site are copyrighted ©. |