Benedict al XVI-lea la audienţa generală: după moarte nu este neantul ci iubirea lui Dumnezeu; omul are nevoie de veşnicie

(RV - 2 noiembrie 2011) A-i pomeni pe proprii răposaţi este ca şi cum s-ar parcurge „un drum marcat de speranţa veşniciei”. În ziua pe care Biserica o dedică pomenirii tuturor credincioşilor răposaţi, celebrată anual după calendarul roman sau latin la 2 noiembrie, Benedict al XVI-lea a rezervat acestei teme cateheza audienţei generale de miercuri dimineaţă ţinută în Aula Paul al VI-lea din Vatican. „Dincolo de prezent - a afirmat Papa Benedict - nu se află neantul şi tocmai credinţa în viaţa veşnică îi dă creştinului curajul” pentru a iubi „intens” pământul şi de „a construi un viitor”.

Este inutil faptul că atât de mulţi se sforţează să o nege iar mentalitatea dominantă se preocupă să-i înlăture prezenţa compensând-o cu felurite fetişuri: omenirea, „în partea sa cea mai mare, nu s-a resemnat niciodată la a crede” că dincolo de moarte nu este nimic, că „este pur şi simplu neantul”. Cu privirea credinţei şi ascuţimea experienţei, Benedict al XVI-lea face lumină cu o serie de gânduri în acel colţ al sufletului la care adesea se preferă a nu se mai gândi: la realitatea morţii, la teama pe care ea o trezeşte, la golul pe care îl sapă în inimă şi la plinătatea mângâierii ce vine de la Dumnezeu.

Papa s-a făcut într-un anume mod tovarăşul de drum al celui care în aceste ore parcurge aleile cimitirelor căutând să-i înţeleagă sentimentele, acei mulţi „pentru ce?” prea mari, şi înainte de toate chestiunea „de ce moartea provoacă teamă”:
• Există deci în noi un simţ de respingere pentru că nu putem accepta ca tot ceea ce este frumos şi mare realizat în timpul unei întregi existenţe, să fie dintr-odată şters, să cadă în abisul neantului. Mai ales simţim că iubirea cheamă şi cere veşnicie, eternitate şi nu e posibil a accepta ca ea să fie distrusă de moarte într-un singur moment.

Cine se îngrijeşte şi se preocupă de proprii morţi, cu afecţiune şi solicitudine - a continuat Benedict al XVI-lea - caută „să le dea un fel de a doua viaţă”. Încearcă, a adăugat Pontiful cu profunzime, să înfrunte acea percepţie că o judecată va trebui să fie asupra acţiunilor la sfârşitul vieţii, „mai presus de toate asupra acelor puncte de umbră pe care, cu abilitate, ştim să le îndepărtăm sau tentăm să le înlăturăm din conştiinţa noastră”:
• Într-un anume sens gesturile de afecţiune, de iubire care înconjoară pe cel răposat, sunt un mod pentru a-l proteja în convingerea că ele nu rămân fără rezultat asupra judecăţii. Aceasta o putem constata în cea mai mare parte a culturilor care caracterizează istoria omului.

Astăzi „cel puţin în parte” lumea „a devenit mult mai raţională”, a observat Papa, motiv pentru care „s-a răspândit tendinţa că orice realitate trebuie să fie abordată cu criteriile ştiinţei experimentale, şi că chiar la marea chestiune a morţii trebuie să se răspundă nu atât cu credinţa, ci plecând de la cunoştinţe empirice, experimentale”:
• Nu-şi dau suficient seama, însă, că tocmai în acest mod s-a sfârşit prin a cădea în forme de spiritism, în tentativa de a avea un contact oarecare cu lumea de dincolo de moarte, aproape imaginându-şi că există o realitate care, la sfârşit ar fi o copie a celei prezente.

Dar vizita la un cimitir, privirea la fotografia unei persoane iubite şi dispărute în timp ce „amintirile se adună”, şi se înmulţesc rând pe rând, nu este o situaţie la care poate răspunde vreo ştiinţă. Mormintele, a sugerat Benedict al XVI-lea, deschid o fereastră în suflet mult dincolo de raţional. Pentru ce?
• Pentru că, în pofida faptului că moartea este adesea o temă aproape interzisă în societatea noastră, şi există o încercare continuă de a scoate din mintea noastră doar gândul la moarte, ea priveşte pe fiecare din noi (…) Şi în faţa acestui mister toţi, chiar în mod inconştient, căutăm ceva care să ne invite să sperăm, un semnal care să ne dea mângâiere, care să deschidă vreun orizont, care să ofere încă un viitor. Strada morţii, în realitate, este o cale a speranţei şi a parcurge cimitirele noastre, precum şi a citi inscripţiile de pe morminte înseamnă a face un drum marcat de speranţa de veşnicie.

Iată deci, a lămurit Papa, adevărul pe care Biserica îl trăieşte şi îl mărturiseşte celebrând Sfinţii şi pomenind pe cei răposaţi, pe făgaşul luminos al învierii lui Isus care a deschis omului „porţiile veşniciei”:
• Numai cine poate recunoaşte o mare speranţă în moarte, poate trăi şi o viaţă plecând de la speranţă. Dacă reducem omul exclusiv la dimensiunea sa orizontală, la ceea ce se poate percepe din punct de vedere empiric, însăşi viaţa îşi pierde sensul profund. Omul are nevoie de veşnicie şi orice altă speranţă pentru el este prea scurtă, este prea limitată (…) Omul este explicabil, îşi află sensul cel mai profund numai dacă există Dumnezeu.

„Mergând la cimitire să ne rugăm cu afecţiune şi cu iubire pentru răposaţii noştri, suntem invitaţi”, a conclus Papa Benedict, „să reînnoim cu curaj şi cu forţă credinţa noastră în viaţa veşnică, mai mult să trăim cu această mare speranţă şi să o mărturisim lumii”:
• În spatele prezentului nu este neantul. Şi tocmai credinţa în viaţa veşnică îi dă creştinului curajul de a iubi şi mai intens încă acest pământ al nostru şi de a lucra pentru construirea unui viitor, pentru a-i da o speranţă adevărată şi sigură.

Terminată expunerea pe scurt a catehezei în şase limbi, Papa a încredinţat tinerii, bolnavii şi soţii recent căsătoriţi Sfântului Carol Borromeo, fostului episcop de Milano, celebrat liturgic la 4 noiembrie: „A fost maestru neobosit şi călăuză pentru fraţi, a amintit Pontiful: exemplul său „să vă ajute pe voi, dragi tineri, să vă lăsaţi conduşi de Cristos în alegerile voastre pentru a-l urma fără teamă; să vă dea curaj vouă, iubiţi bolnavi, ca să oferiţi suferinţa voastră pentru Păstorii Bisericii şi pentru mântuirea sufletelor; să vă susţină pe voi, dragi soţi căsătoriţi recent, în slujirea generoasă a vieţii.

Ca de obicei la terminarea audienţei, Papa a intonat în cor rugăciunea Tatăl nostru în limba latină, continuată împreună cu toţi cei prezenţi, care puteau urmări textul în limba latină pe verso biletelor de intrare, şi a dat tuturor binecuvântarea apostolică pe care o extinde la toţi cei care pe calea undelor la radio sau televiziune o primesc în spirit de credinţă.

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci