Marea procesiune: unii pe drum, alţii în pragul casei Domnului, iar mulţi alţii ajunşi în Ierusalimul ceresc contemplă cu nesaţ faţa lui Dumnezeu

(RV - 1 noiembrie 2011) La 1 noiembrie solemnitatea Tuturor Sfinţilor iar la 2 noiembrie, Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi: două celebrări strâns legate între ele. La una din Liturghiile celebrate pe 2 noiembrie se propune fragmentul din Evanghelia după Ioan capitolul 6, 37- 40 în care Isus aminteşte:
"Toţi cei pe care mi-i dă Tatăl vor veni la mine; şi pe cel care vine la mine nu-l voi izgoni afară, pentru că m-am coborât din cer nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-a trimis. Or, aceasta este voinţa celui ce m-a trimis, ca din cei pe care mi i-a dat să nu pierd pe nici unul, ci să-i învii în ziua de apoi. Aceasta este voinţa Tatălui meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi eu îl voi învia în ziua de apoi".

Există în noi dorinţa şi voinţa ca nimic să nu se distrugă, ca nici o privire, nici o faptă, nici o intuiţie, nici o întâlnire şi, mai ales, nici o relaţie să nu se piardă. Există în omul sănătos o dorinţă profundă de răscumpărare iar răscumpărarea cere recapitularea, cere mântuirea. Punctul în care omul face experienţa cea mai dureroasă a pierderii şi a încetării este moartea. Şi tocmai aici Fiul lui Dumnezeu intervine ca Răscumpărător. Isus afirmă că credinciosul, acela care intră şi trăieşte în credinţa în El, e unul care îi este dat de Tatăl iar Fiul nu lasă să se piardă nimic din ceea ce Tatăl i-a dat.

Voinţa Tatălui devine voinţa Fiului „şi tocmai din acea voinţă noi am fost sfinţiţi, şi de aceea uniţi cu El. În el de fapt suntem una. Moartea nu poate să ne separe de iubirea lui Dumnezeu şi în această iubire rămânem uniţi cu toţi credincioşii răposaţi. „În iubire” înseamnă: între Tatăl şi Fiul, în uniunea veşnică a Tatălui şi a Fiului”.

Începutul lunii noiembrie, cu celebrările liturgice dedicate tuturor sfinţilor şi pomenirii credincioşilor răposaţi înfăţişează Biserica în forma sugestivă a unei imense mulţimi de oameni în mers, ca într-o procesiune neîntreruptă: unii sunt pe drum, alţii în pragul casei Domnului, iar mulţi au ajuns deja în Ierusalimul ceresc şi contemplă cu nesaţ faţa Domnului. În ziua de 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, credincioşii contemplă în lumina credinţei bucuria şi fericirea sufletelor ajunse la sfinţenie în casa Tatălui, „Biserica triumfătoare”, dar nu pierd din vedere faptul că o altă mulţime de fraţi şi surori în Cristos, după ce au trecut prin viaţa pământească, aşteaptă cu dor în pragul acestui lăcaş şi nu pot intra, deoarece se simt încă nevrednici, datorită urmelor ce le mai poartă din călătoria prin locurile pline de noroiul păcatului. Ele formează acea parte a Bisericii care se numeşte „Biserica pătimitoare”. Aceste suflete suferă de dorul după casa Tatălui, de conştiinţa că nu se pot ajuta singure, de durerea ce le-o produce focul tainic rânduit de bunătatea divină să le redea puritatea desăvârşită, prin arderea impurităţilor aduse din viaţa trecătoare.

Preocuparea şi rugăciunea pentru cei răposaţi se întemeiază pe adevărul despre existenţa unei stări intermediare între Biserica triumfătoare a sfinţilor din cer şi Biserica luptătoare a noastră de pe pământ: este Biserica suferinţei curăţitoare. Totodată se bazează pe adevărul împărtăşirii sfinţilor, în temeiul căreia energia vitală a Trupului Mistic circulă de la părţile sănătoase la cele suferinde şi le oferă ajutor. Mijlocirea sfinţilor şi rugăciunile credincioşilor de pe pământ, îndeosebi participarea la celebrarea jertfei euharistice oferite pentru sufletele celor răposaţi, ajută la desăvârşirea purificării lor „în sângele Mielului” (Ap 7,18).

Catehismul Bisericii Catolice învaţă că cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului.

Tradiţia Bisericii, făcând referinţă la texte biblice vorbeşte despre un foc purificator. Această învăţătură se întemeiază şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi, despre care vorbeşte Sfânta Scriptură: „De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfă de ispăşire ca să fie dezlegaţi de păcat (2 Mac 12,45) Încă din primele timpuri, Biserica a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei. Îndeosebi, Jertfa euharistică, pentru ca purificaţi să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. Totodată recomandă şi pomana, indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi.

Într-o predică a sa, sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Să le dăm ajutor şi să le facem pomenirea. Dacă fiii lui Iob au fost purificaţi de jertfa tatălui lor, de ce să ne îndoim că ofrandele noastre pentru cei morţi le aduc mângâiere? Să nu şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei” (Hom. in 1Cor 41,5).

Acestor suflete Biserica le oferă pomenirea solemnă de la 2 noiembrie, extinsă în special pe durata primelor opt zile dar şi a întregii luni pentru a mărturisi dragostea cu care îmbrăţişează pe toţi fiii săi şi a menţine vie în sufletele credincioşilor conştiinţa datoriei şi a posibilităţii de a veni în ajutorul fraţilor şi surorilor din „focul” suferinţei curăţitoare şi aducătoare de bucurie nesfârşită.

Pentru toţi ruga fierbinte: Adu-ţi aminte, Doamne, de fraţii noştri care au adormit în speranţa învierii şi de toţi cei care au răposat în milostivirea ta şi primeşte-i să se bucure de lumina feţei tale. Tuturor, o zi binecuvântată!

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci