Consideraţii omiletice la Duminica a XXXI-a de peste an, A: coerenţa creştină şi denunţarea duplicităţii "spun şi nu fac"

(RV - 29 octombrie 2011) E Ziua Domnului. Duminica revenirii la ora solară şi în ţara noastră. Antifonul intrării la Sfânta Liturghie cu invocaţia solitară din psalmul 37 ne îndreaptă privirea inimii spre Dumnezeu-Tatăl tuturor: „Nu mă părăsi, Doamne Dumnezeul meu, nu te îndepărta de mine; vino în ajutorul meu. Doamne, puterea şi mântuirea mea”.

Este strigătul unui om copleşit de povara bolii şi a batjocurilor, un om marcat de pedeapsa lui Dumnezeu înaintea căruia îşi înşiră plângerea rugătoare şi monotonă, nesfârşită ca şi suferinţa lui. În faţa lui Dumnezeu se arată vrednic de milă, părăsit, trădat. Acest nou Iob nu se revoltă. Ştie că e un păcătos care îşi merită soarta şi suferă în tăcere. Nici un reproş, nici un blestem împotriva duşmanului. O speranţă tainică sălăşluieşte în el. Regăsim această abandonare totală în mâinile lui Dumnezeu în Plângerea a treia a lui Ieremia (3,26-29) şi într-un cânt al Slujitorului lui Dumnezeu din cartea lui Isaia (53,7). Liturgia creştină a văzut în acest om al durerilor chipul lui Cristos tăcut în pătimirile sale.
”Nu mă părăsi, Doamne Dumnezeul meu, nu te îndepărta de mine; vino în ajutorul meu, Doamne, puterea şi mântuirea mea” (Ps 38/37, 22-23).

Oferindu-se pe altarul Crucii pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, Isus împlineşte ceea ce învaţă şi porunceşte în Evanghelia acestei duminici: „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru…căci cine se va smeri va fi înălţat” (Cf Mt 21,11-12). Totodată ne aminteşte că avem un singur Învăţător şi un singur Tată. Lui i se cuvine să-i slujim cu atitudine de fii. Împărtăşindu-ne cu Trupul preasfânt al Fiului său se cimentează între noi creştinii unitatea fraternă.

Este ceea ce cerem împreună cu preotul la rugăciunea euharistică: „Celebrând aşadar moartea şi învierea Fiului tău, îţi oferim, Doamne, pâinea vieţii şi potirul mântuirii, mulţumindu-ţi că ne-ai învrednicit să stăm înaintea ta şi să-ţi slujim ţie. Te rugăm, cu umilinţă să ne unească Duhul Sfânt pe noi, care ne facem părtaşi de Trupul şi Sângele lui Cristos (Rug.Euh. II).

Dar şi rugăciunea zilei numită „colecta”, deoarece înmănunchează aspiraţiile şi gândurile celor mulţi, are drept scop adevărata slujire în vederea bunurilor nepieritoare.
„Dumnezeule atotputernic şi milostiv, numai tu poţi da slujitorilor tăi harul de a te sluji cum se cuvine; înlătură tot ceea ce ne împiedică în drumul nostru spre bunurile promise de tine”.

De la ruga iniţială a psalmistului solitar trecem astfel la rugăciunea comunitară a credincioşilor care, reuniţi în adunare liturgică, constituie mai mult decât în orice alt moment comunitatea convocată de unitatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt: Biserica.

Implorăm, deci, harul cuvenitei slujiri: o slujire adevărată şi nu doar aparentă, o viaţă trăită în mod coerent şi departe de orice formalism şi făţărnicie, într-o comunitate în care idealul tuturor este conştiinţa trăirii înaintea lui Dumnezeu ca tată şi experienţa fraternităţii. La aceasta conduc lecturile biblice propuse la Liturghia duminicală.

Capitolul 23 al Evangheliei după Matei reprezintă ultimul discurs rostit de Isus înainte de pătimirea sa. Cuprinde o aspră polemică la adresa călăuzelor spirituale iudaice din vremea sa: cărturari şi farisei. Fragmentul propus este prima parte a seriei de invective exprimate în stilul profeţilor de demult. Doar ei, după ce au meditat şi asimilat profund cuvântul lui Dumnezeu, pot să se ridice şi să condamne energic răul şi păcatul prezent în lume şi în inima omului.

O face şi profetul Malahia la începutul cărţii sale, 1,14b-2,1-2.8-10, astăzi prima lectură:
„ Acum, preoţilor, către voi îndrept această ameninţare! Dacă nu mă veţi asculta, dacă nu veţi pune la inimă datoria de a preamări numele meu, declară Domnul universului, voi trimite peste voi blestemul şi voi schimba în blestem binecuvântările pe care le veţi rosti.

V-aţi îndepărtat de la drumul cel drept şi aţi devenit prilej de poticnire pentru mulţi prin învăţăturile voastre; aţi încălcat legământul meu cu voi, zice Domnul universului.

De aceea am lăsat să fiţi dispreţuiţi şi înjosiţi în faţa întregului popor, pentru că n-aţi urmat căile mele, ci aţi fost părtinitori în tălmăcirea Legii. Oare noi, poporul lui Dumnezeu, n-avem toţi un singur tată? Nu ne-a creat un singur Dumnezeu? Pentru ce ne trădăm unii pe alţii şi pângărim astfel legământul părinţilor noştri?”.

Prin profetul Malahia, Dumnezeu lansează reproşuri aspre preoţilor din acea vreme, care răstălmăcesc legea pentru a-i favoriza pe cei puternici ai timpului şi astfel, în loc să-l promoveze, discreditează cultul. „Spun şi nu fac”, zice Isus la Matei 23,1-12 vorbind ucenicilor şi mulţimii care-l înconjurau. Isus nu pune în discuţie învăţătura fariseilor şi a cărturarilor, dar le dezaprobă comportamentul. Sunt două pericole de care şi astăzi slujitorii Bisericii trebuie să se ţină departe pentru a nu compromite lucrarea de vestire a Evangheliei mântuirii.

"De la catedra lui Moise vă învaţă cărturarii şi fariseii: faceţi, aşadar, şi păziţi tot ceea ce vă spun ei, dar nu faceţi după faptele lor, căci ei spun şi nu fac. Leagă sarcini grele şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte.

Toate faptele lor le fac pentru ca să-i vadă oamenii: poartă filactere foarte largi şi ciucurii hainelor foarte lungi; le plac locurile de cinste la ospeţe, băncile dintâi în sinagogi, să se plece lumea în faţa lor în pieţe şi să fie numiţi de oameni: «Rabbi».

Dar voi nu îngăduiţi să vi se spună «rabi», căci unul este Învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi. Nici «tată» să nu spuneţi nimănui pe pământ, căci unul este Tatăl vostru, cel din ceruri. Nici «învăţători» nu îngăduiţi să vi se spună, căci unul este Învăţătorul vostru, Cristos. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Cine se va înălţa va fi înjosit, iar cine se va smeri va fi înălţat".

Când evanghelistul Matei redacta acest text, fariseii şi cărturarii îşi pierduseră prestigiul şi autoritatea de care se bucurau pe timpul lui Isus. Dar stilul lor de viaţă părea să fie aprobat în sânul comunităţii creştine de către curentul format din cei care proveneau din iudaism, numiţi iudeo-creştini. Prin urmare, deşi are la bază predica lui Isus, textul are şi valoare de document cu privire la viaţa primei comunităţi creştine.
Lucru ce se poate repeta, în esenţă, şi în comunităţile noastre.

Este important ca ucenicii să ajungă la o trăire profundă a lui Dumnezeu, Tatăl care este în ceruri, prezent mereu în Isus cel nedespărţit de ai săi. Creştinul care a ajuns la plinătatea drumului de credinţă, recunoscând în Dumnezeu pe Tatăl, nu mai are nevoie de o altă mediere, nici chiar de cea părintească atât de necesară pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu ca Tată.

În fapt, toţi cei care deţin un rol mediator - familie, părinţi, preoţi, educatori, autorităţi - nu trebuie să-şi absolutizeze rolul, poziţia - cum apare în text din titlurile onorifice pretinse şi etalate de călăuzele spirituale: „abì - tatăl meu”, „rabbì - învăţătorul meu” şi „marì - domnul meu”, ci trebuie să călăuzească la scopul pentru care au fost voiţi de Dumnezeu.

Criteriul comunităţii trebuie să fie fraternitatea predicată de Isus: „Voi toţi sunteţi fraţi”. Derivată din paternitatea lui Dumnezeu, această frăţietate se exprimă în Evanghelia după Matei prin iertarea fără măsură potrivit expresiei „de şaptezeci de ori câte şapte”, adică prin a-l iubi pe aproapele ca pe noi înşine, ştiind că Dumnezeu va face astfel cu noi. Ne amintim aici finalul parabolei datornicilor în care slujitorul, căruia împăratul i-a iertat zece mii de talanţi, n-a fost în stare să-i ierte o sută de dinari unui slujitor ca şi el, şi de aceea a fost dat pe mâna călăilor: „Tot aşa va face şi Tatăl meu ceresc, spune Isus - dacă nu va ierta fiecare din inimă fratelui său” (Mt 18,35).

Evanghelia duminicii constituie o puternică denunţare la adresa acelor comunităţi creştine în care nu lipsesc practicile religioase dar care nu mai urmăresc idealul sfinţeniei, adică trăirea constantă ca fii ai Tatălui ceresc şi experienţa fraternităţii.

Învăţătorul Isus spune clar ucenicilor din toate timpurile: „Cuvântul vostru să fie „da”, „da” şi „nu”, „nu”…”Nu puteţi sluji la doi stăpâni…Iată eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte..”. Păşind pe linia profeţilor Isus demască superficialitatea, prefăcătoria, imaginea exterioară, aparenţele: demască aceste vicii, mai întâi în viaţa conducătorilor, a capilor religioşi, a acelora care trag foloase personale şi glorie deşartă din ceea ce ar trebui să fie slujire în smerenie spre edificarea semenilor şi mărirea Tatălui. Vorbind discipolilor şi mulţimii, Isus afirmă răspicat că trebuie să observe tot ceea ce îi învaţă cei care îi conduc, dar să nu-i urmeze, deoarece ei „spun şi nu fac”.

Cuvintele lui Isus sunt nu „adormite” ci provocatoare, invitând pe toţi la o verificare atentă a trăirii creştine. Ascultându-le, suntem tentaţi să credem că ele nu ne privesc, ci se referă la alţii. Este mereu actuală, fabula scriitorului latin Fedru despre cele două desagi pe care Jupiter le-a pus pe umerii oamenilor: una care atârnă în spate, cu viciile proprii, şi alta plină cu relele altora atârnând greu pe piept. Iată de ce nu putem vedea defectele propriii şi imediat ce alţii greşesc, devenim cenzori necruţători.

(Peras imposuit Iuppiter nobis duas:
propriis repletam vitiis post tergum dedit,
alienis ante pectus suspendit gravem.
Hac re videre nostra mala non possumus:
alii simul delinquunt, censores sumus.
Phaedrus)

În contrast cu cei care „spun şi nu fac”, lectura a doua din Scrisoarea întâi a Sfântului Paul către Tesaloniceni 2,7b-9.13 prezintă situaţia în care atât cei care învaţă cât şi cei care ascultă sunt pilduitori: spun şi fac. Purtarea ireproşabilă a Sfântului Paul şi a tovarăşilor său de apostolat i-a făcut pe tesaloniceni să primească cuvântul lor ca pe un cuvânt dumnezeiesc.
Scrie apostolul:
„Fraţilor, noi ne-am purtat faţă de voi cu gingăşie, cum se îngrijeşte o mamă de copiii săi. Având pentru voi asemenea simţăminte, am fi voit să vă dăm nu numai evanghelia lui Dumnezeu, ci şi pe noi înşine, căci ne deveniserăţi nespus de dragi. Căci vă amintiţi, fraţilor, de munca şi osteneala noastră: am lucrat zi şi noapte ca să nu fim povară pentru nici unul dintre voi şi aşa v-am predicat evanghelia lui Dumnezeu…Iată pentru ce aducem fără încetare mulţumiri lui Dumnezeu. Când aţi primit din gura noastră cuvântul lui Dumnezeu, l-aţi primit aşa cum este în realitate: nu ca un cuvânt omenesc, ci ca pe cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează în voi cei credincioşi”.
(RV - A. Lucaci, 29 octombrie 2011 prelucrarea a două materiale omiletice transmise în 30/31 octombrie 1993 şi 2/3 noiembrie 2002).

Aici versiunea audio: