Tributul lui Dumnezeu: Scurte consideraţii omiletice la Duminica a XXIX-a An A

(RV - 15 octombrie 2011) E Ziua Domnului. În această Duminică, a XXIX-a din Timpul ordinar Liturghia ne prezintă pericopa din Evanghelia după Matei 22,15-21 despre discuţia deschisă de farisei cu Isus referitoare la tributul ce trebuia plătit împăratului. Aceştia, cu multă maliţie, pentru a-l pune la încercare pe Isus, îl întreabă dacă este permis sau nu să se plătească tributul cerut de stăpânirea romană. Isus, demascându-le ipocrizia, cere să i se arate o monedă cu care se plătea tributul şi pe care se afla imaginea împăratului. De aceea Isus le-a zis:
"Daţi, aşadar, împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!" (Mt 22,21).
Este Cuvântul Domnului.

Comentează pentru Radio Vatican părintele carmelit Bruno Secondin, profesor de Teologie spirituală la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma:
Nu este rea de loc drept capcană această întrebare relativă la tribut: dacă va răspunde „nu”, riscă o denunţare ca antiroman subversiv; dacă răspunde „da”, dezamăgeşte poporul care îi suportă cu greu pe romani. Spusă pe scurt, întrebarea este: Cu cine stai, cu Israel sau cu Roma? Isus nu se tulbură, nu se descumpăneşte şi îi invită pe toţi să iasă din ipocrizie.

Este ştiut doar că toţi foloseau moneda cu chipul şi inscripţia împăratului pentru atâtea lucruri şi fără prea multe scrupule. Isus trimite la simţul practic: moneda are o utilitate socială evidentă iar exigenţele sociale trebuie respectate, însă ele nu constituie ceva absolut. Şi apostolul Paul scria creştinilor din Roma să plătească taxele să respecte autorităţile pentru o convieţuire în ordine. Statul are drepturile sale, dar nu-şi poate aroga drepturi ce revin numai lui Dumnezeu: El este valoarea absolută şi lui îi aparţin toţi şi toate, inclusiv împăratul. A da cezarului ce este al cezarului înseamnă respectarea medierilor istorice şi sociale, utile pentru o viaţă ordonată. Însă nimic nu se poate substitui lui Dumnezeu, nu trebuie să-i ia locul, sau să-i facă concurenţă.

De câte ori, punându-l pe Dumnezeu la o parte, oamenii devin şi se comportă ca sclavi faţă de tiranul momentului care se patronul a toate! Prea multă lume, prea mulţi oameni, şi azi, ar vrea să identifice limbajul religiei cu modele politice concrete, sau invers să facă din propria politică o nouă religie, până la idolatrie. Evanghelia aceste duminici ne avertizează să ţinem ochii deschişi.
Până aici părintele carmelit Secondin.

Noi putem continua reflecţia puţin dintr-un alt unghi. Inima lui Isus este o inimă de maestru care „învaţă după adevăr calea lui Dumnezeu”. Pus la încercare din partea fariseilor şi adepţilor lui Irod, divinul învăţător îi deprinde să discearnă realităţile pământeşti de cele cereşti şi să fie în stare să acorde fiecăreia justa sa valoare. Pe Isus îl interesează să-i facă pe ascultători să înţeleagă nu atât acel „daţi Cezarului ce este al Cezarului”, cât mai degrabă „daţi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Şi ce nu este al lui Dumnezeu? Omul însuşi aparţine lui Dumnezeu, căci este chipul său. De aceea, impozitul pe care creatura trebuie să-l dea Creatorului este acela de a-l iubi mai presus de orice, de a-i da cu adevărat primul loc în viaţă, de a-l recunoaşte ca Stăpân al propriei vieţi. Autoritatea lui Isus spre deosebire de cea omenească nu înseamnă dominare, samavolnicie subjugare, dar este slujire, iubire, smerenie. Este forţa care eliberează omul de duplicitatea inimii şi îl pune în faţa responsabilităţilor şi a vocaţiei sale celei mai înalte: aceea de a fi în creaţie reflexul bunătăţii şi măreţiei lui Dumnezeu.

Inimă a lui Isus, eliberează-ne de duplicitatea inimilor noastre şi dă-ne relaţia onestă de viaţă cu Dumnezeu şi cu fraţii!

(RV - A. Lucaci , prelucrare din 15 octombrie 2011)

Aici serviciul audio: