Miracolul soarelui: 13 octombrie 1917, ultima apariţie de la Fatima
(RV – 13 octombrie 2011) Acum 94 de ani, pe 13 octombrie 1917, Preacurata
Fecioară Maria apărea pentru ultima oară celor trei păstoraşi de la Fatima. Dar acea
ultimă apariţie a fost caracterizată de un extraordinar semn ceresc, intrat în istorie
ca „miracolul soarelui”.
Cu ajutorul cronicelor timpului, Alessandro
De Carolis de la redacţia noastră centrală, evocă într-un serviciu radiofonic momentele
care au precedat şi care au dat apoi formă acelui eveniment, ce a avut loc în faţa
unei mari mulţimi de oameni.
Atât de binecunoscuta istorie de la Fatima, graţie
celor trei „secrete”, conservă în paginile sale devenite aproape centenare un episod
care, paradoxal, reprezintă chintesenţa colectivităţii. Este 13 octombrie 1917
şi Fatima, micul oraş portughez a devenit de cinci luni epicentrul unei submişcări
sociale şi ecleziale, de credinţă şi raţiune, care depăşeşte prin ecourile sale chiar
şi îndepărtatele bubuituri de tun ale primului Război Mondial.
Din 13 mai
1917, mica lume antică a autorităţilor epocii a prins într-o strânsoare inchizitorială
o copilă împreună cu doi verişori, deveniţi într-o clipire, din păstoraşi total necunoscuţi,
pietre de poticnire, sfinţi sau mincinoşi, în funcţie de cei care au ales fie să creadă
fie să respingă cele povestite de cei trei copilaşi despre lumina orbitoare văzută
printre copaci, despre Doamna îmbrăcată în alb cu rozariul între mâini, despre marea
de flăcări care învăluie profiluri umane şi despre rugăciune, unica ce va salva lumea. Cinci
luni de apariţii dar şi cinci luni de samavolnicii pentru a ajunge la acel 13 octombrie,
dată la care însăşi Doamna apariţiilor a promis un semn extraordinar.
Tocmai
pentru că a fost anticipat, evenimentul conţine captivante conotaţii mediatice. Printre
zecile de mii de persoane îngrămădite în acea zi la Cova da Iria, pe terenul în care
iarba se amesteca cu noroiul, se aflau şi diferiţi jurnalişti, printre care şi un
trimis al „New York Times”. În mulţime şerpuieşte un sentiment de aşteptare atât de
intens încât pare să se materializeze, să devină un „solid” pe măsură ce se apropie
ora prânzului, ora apariţiilor. Dar ar fi interesant să cităm reportajul scris
în acea dimineaţă, de acum 94 de ani, de către Avelino de Almeida, ziarist de la „O
Século” din Lisabona, reportaj citat de nenumărate ori de atunci:
„Soarele
răsare, dar aspectul cerului ameninţă cu furtuna. Nori negri se adună deasupra mulţimii
de la Fatima. (…) La ora 10 cerul se întunecă complet şi nu întârzie
să cadă o ploaie puternică. (…) Copiii afirmă că Doamna le-a vorbit încă o dată şi
cerul, întâi întunecat, începe imediat să se însenineze în înalt; ploaia încetează
şi se prezintă soarele care inundă de lumină peisajul…”.
Ora prânzului
stă să sosească şi cu aceasta ora unui adevăr prea mare, aşa cum sunt adevărurile
spiritului, pe care mulţi le-ar dori confirmate de materie. Nasuri în aer, ochi
care scrutează soarele ce se eliberează de ultimele fire de nori şi se desprinde clar
de orizont, asistându-se – cum spune reporterul – „la un spectacol unic şi incredibil
pentru cine nu i-a fost martor”.
„Astrul pare un disc de argint închis
la culoare şi este posibil să-l priveşte fără nici un efort. Nu arde, nu orbeşte privirea.
S-ar putea spune că are loc o eclipsă. Dar iată că un strigăt colosal se înalţă şi,
de la spectatorii care se află mai aproape se aude strigând: 'Miracol. Miracol! Minune,
Minune!' Sub privirea uimită a acelei mulţimi (…) soarele a tremurat şi a avut mişcări
bruşte înafara oricărei legi cosmice, soarele a dansat, potrivit tipicei expresii
a oamenilor de la ţară”.