"Numai relaţia cu Dumnezeu face posibilă slujirea deplină a aproapelui": întâlnirea Papei cu reprezentanţii laicatului catolic german. Seara, întoarcerea la Roma

RV 25 sep 2011. Benedict al XVI-lea a avut duminică după amiază, la Freiburg, o întrevedere cu reprezentanţii laicilor catolici implicaţi activ în Biserică şi societate. Mulţumindu-le pentru slujirea şi mărturia lor, Pontiful a observat că în mediul lor de viaţă şi muncă, ei apără cu generozitate cauza credinţei şi a Bisericii, "un lucru nu întotdeauna uşor în timpurile noastre". În ultimele decenii se asistă la o diminuare a practicii religioase, se constată o distanţare crescândă a multor creştini faţă de viaţa Bisericii. De aici, întrebarea: "Nu trebuie şi Biserica să se schimbe? Nu trebuie, în oficiile şi structurile sale, să se adapteze la timpul prezent ca să ajungă la oamenii de astăzi care sunt în căutare şi îndoială?".

Benedict al XVI-lea a răspuns cu o anecdotă din viaţa Fericitei Tereza de Calcutta, căreia i s-a cerut odată să spună care ar fi, în opinia ei, primul lucru care ar trebui să se schimbe în Biserică. "Răspunsul ei a fost: eu şi Dumneavoastră". Acest scurt dialog, a reluat Pontiful, ne arată două lucruri: "pe de o parte, călugăriţa voia să spună interlocutorului că Biserica nu înseamnă doar ceilalţi, nu doar ierarhia, Papa şi episcopii, că Biserica suntem noi toţi, cei care am primit botezul. De de altă parte, Maica Tereza porneşte efectiv de la premisa că într-adevăr, sunt motive de schimbare, există o necesitate de schimbare. Fiecare creştin şi comunitate de credincioşi sunt chemaţi la o convertire continuă".

"Cum trebuie să se concretizeze, atunci, această schimbare?", a continuat Papa seria întrebărilor meditative. "E vorba oare aici de o reînnoire aş cum face, de exemplu, proprietarul unei case prin renovarea sau văruirea imobilului său? Sau e vorba de o îndreptare, pentru a reveni la traseu şi a parcurge drumul mai uşor şi mai repede? Desigur, acestea şi alte aspecte sunt importante. Dar în ce priveşte Biserica, motivul principal al schimbării este misiunea apostolică a discipolilor şi a Bisericii înseşi".

"Biserica, a spus Benedict al XVI-lea, trebuie să verifice fără încetare fidelitatea sa faţă de această misiune. Cele trei evanghelii sinoptice pun în lumină diferitele aspecte din mandatul acestei misiuni: misiunea se bazează pe experienţa personală: "Îmi veţi fi mie martori" (Luca 24,48); se exprimă cu ajutorul relaţiilor: "Faceţi discipoli toate neamurile" (Matei 28, 19); transmite un mesaj universal: "Vestiţi Evanghelia la toată făptura" (Marcu 16,15). Datorită cerinţelor şi condiţionărilor lumii, însă, mărturia este deseori umbrită, relaţiile suferă o alienare iar mesajul este relativizat. Dacă apoi Biserica, după cum se exprima Paul al VI-lea, 'caută să se modeleze pe sine după prototipul pe care Cristos i-l propune, se ajunge ca Biserica să se deosebească mult de mediul uman în care ea totuşi trăieşte sau de care se apropie' (enciclica Ecclesiam suam, 60). Pentru a-şi îndeplini misiunea ei, Biserica trebuie să ia de fiecare dată distanţă faţă de propriul ambient, trebuie, pentru a spune astfel, să fie 'de-mundanizată'", să renunţe la ceea ce este lumesc.

"Misiunea Bisericii provine din misterul lui Dumnezeu unul şi întreit, din misterul iubirii sale creatoare. Iubirea nu este doar prezentă într-un anumit fel în Dumnezeu, El însuşi, prin natura sa, este iubire. Şi iubirea lui Dumnezeu nu vrea să fie izolată în sine, vrea să se răspândească". Prin întruparea şi jertfa Fiului lui Dumnezeu, a explicat Sfântul Părinte, iubirea sa i-a cuprins pe toţi oamenii într-un mod special. Sfinţii Părinţi ai Bisericii vorbesc în acest sens de un adevărat "commercium", un schimb între Dumnezeu şi oameni, în care ambele părţi, chiar dacă într-un mod cu totul diferit, dau şi primesc ceva, dau în dar şi primesc ca dar. "Credinţa creştină ştie că Dumnezeu l-a pus pe om într-o libertate în care el poate să fie cu adevărat 'partener' şi să intre într-un schimb cu Dumnezeu. În acelaşi timp, a precizat Pontiful, omul este pe deplin conştient că un atare schimb este posibil numai datorită generozităţii lui Dumnezeu care acceptă sărăcia cerşetorului drept bogăţie, pentru a face suportabil darul divin, la care omul nu poate răspunde cu nimic echivalent".

"Şi Biserica datorează tot ce ea este acestui schimb inegal. În faţa Celui care a întemeiat-o, ea nu are nimic de la sine. Ea îşi găseşte sensul exclusiv în angajamentul de a fi instrument al mântuirii, de a răspândi în lume Cuvântul lui Dumnezeu şi de a transforma lumea conducând-o la unirea de iubire cu Dumnezeu. Biserica se cufundă total în atenţia condescendentă a Mântuitorului faţă de oameni. Ea însăşi este mereu în mişcare, trebuie să se pună mereu în serviciul misiunii primită de la Domnul. Biserica trebuie să se deschidă mereu la preocupările lumii şi să li se dedice fără rezerve, pentru a continua să facă prezent schimbul sacru început la Întrupare.

În dezvoltarea istorică a Bisericii se manifestă, însă, şi o tendinţă contrară, aceea a unei Biserici care se acomodează în această lume, devine autosuficientă şi se adaptează la criteriile lumii. Ea dă astfel organizării şi instituţionalizării o importanţă mai mare decât chemării la deschidere. Pentru a corespunde la îndatorirea ei autentică, Biserica trebuie să facă mereu efortul de a se detaşa de mundanitatea lumii. Prin aceasta, ea urmează cuvintele lui Isus: "Ei nu sunt din lume, după cum eu nu sunt din lume" (Ioan 17,16).

Într-un anumit sens, istoria vine în ajutorul Bisericii prin intermediul diferitelor perioade de secularizare, care au contribuit esenţial la purificarea şi reforma ei interioară. Secularizările, în realitate, sub formă de expropriere a bunurilor Bisericii sau anularea privilegiilor sau lucruri de această natură, au însemnat de fiecare dată o profundă eliberare a Bisericii de formele de mundanitate: ea se despuia, pentru a spune astfel, de bogăţia ei pământească şi îmbrăţişa din nou în întregime sărăcia pământească. Prin aceasta, Biserica împărtăşea destinul tribului lui Levi care, potrivit Veghiului Testament, era singurul trib din Israel care nu avea un patrimoniu pământesc, ci, ca parte de moştenire, îl primise în sorţi exclusiv pe Dumnezeu însuşi, cuvântul său şi semnele sale. Cu acest trib, Biserica împărtăşea în acele momente istorice exigenţa unei sărăcii care se deschidea faţă de lume, pentru a se detaşa de acele legături materiale şi, în acest fel, şi activitatea ei misionară devenea din nou credibilă".

Exemplele istorice arată că mărturia misionară a unei Biserici 'de-mundanizate' (purificată de elementele lumeşti) iese la suprafaţă cu mai mare claritate. Eliberată de povara materială şi politică, Biserica se poate dedica mai bine şi în mod cu adevărat creştin lumii întregi, poate fi cu adevărat deschisă faţă de lume. Poate trăi din nou cu mai mare libertate chemarea sa la slujirea adorării lui Dumnezeu şi în serviciul aproapelui. Îndatorirea misionară, care e legată de adoraţia creştină şi ar trebui să determine structura Bisericii, devine vizibilă cu mai mare claritate. Biserica se deschide faţă de lume, nu pentru a primi adeziunea oamenilor la o instituţie cu propriile pretenţii de putere, ci pentru a-i face să intre în ei înşişi şi astfel să-i conducă la Cel despre care orice persoană poate spune împreună cu sf. Augustin: El este mai intim mie decât eu însumi (cfr. Confesiuni 3,6,11). El, care este infinit deasupra mea, este totuşi atât de mult în mine însumi încât este adevărata mea interioritate.

Prin acest stil de deschidere al Bisericii faţă de lume este trasată în acelaşi timp şi forma în care deschiderea faţă de lume poate fi realizată de fiecare creştin în mod eficient şi adecvat. Nu este vorba aici de a căuta o nouă strategie de relansare a Bisericii, ci mai degrabă, de a depune tot ceea ce este pură strategie şi de a căuta sinceritatea deplină, care nu neglijează nici nu sufocă ceva din adevărul timpului nostru, dar realizează credinţa pe deplin în prezent trăind-o, întocmai, pe deplin în sobrietatea prezentului, ducând-o la deplina ei identitate, eliminând din ea ceea ce doar aparent este credinţă, dar în realitate reprezintă convenţii umane şi obiceiuri.

Să spunem cu alte cuvinte. Credinţa creştină este pentru om un scandal întotdeauna şi nu doar în timpul nostru. Ca Dumnezeul cel veşnic să aibă grijă de noi, fiinţele umane, să ne cunoască; că cel Imperceptibil a devenit într-un moment precis palpabil; că Cel Nemuritor a pătimit şi a murit pe cruce; că nouă, fiinţe muritoare, ne sunt făgăduite învierea şi viaţa veşnică – a crede toate acestea este pentru noi oamenii o adevărată pretenţie.

Acest scandal, care nu poate fi desfiinţat dacă nu se vrea desfiinţarea creştinismului, a fost, din păcate, pus în umbră recent de alte scandaluri dureroase, comise de vestitorii credinţei. Se creează o situaţie periculoasă, când aceste scandaluri iau locul acelui 'skandalon' primordial al Crucii şi în acest fel îl fac inaccesibil, atunci când acestea ascund adevărata exigenţă creştină în spatele slăbiciunilor mesagerilor ei.

Mai este un motiv pentru a considera că a venit din nou ceasul în care trebuie să îndepărtăm cu curaj ceea ce este mundan în Biserică. Aceasta nu înseamnă a se retrage din lume. O Biserică uşurată de elementele lumeşti este capabilă să comunice oamenilor – celor suferinzi precum şi celor care îi ajută – chiar în domeniul social-caritabil, forţa vitală deosebită a credinţei creştine. "Caritatea nu este pentru Biserică un fel de activitate de asistenţă socială care ar putea fi lăsată în seama altora, dar ţine de însăşi natura ei, este expresie de nerenunţat a însăşi esenţei ei" (Deus caritas est, 25). Desigur, chiar şi operele caritabile ale Bisericii trebuie să fie mereu atente la exigenţa unei detaşări adecvate faţă de lume, pentru a evita ca, în faţa unei îndepărtări tot mai mari de Biserică, rădăcinile lor să nu se usuce. Numai raportul adânc cu Dumnezeu face posibilă o atenţie deplină faţă de om, după cum fără atenţia faţă de aproapele sărăceşte şi raportul cu Dumnezeu.

A fi deschişi la mersul lumii înseamnă aşadar, pentru Biserica 'de-mundanizată', să dea mărturie, potrivit Evangheliei, prin cuvinte şi fapte, aici şi astăzi, pentru domnia de iubire a lui Dumnezeu. Şi această îndatorire, în plus, trimite dincolo de lumea prezentă: viaţa prezentă, în realitate, include legătura cu viaţa veşnică. Trăim ca persoane şi comunităţi ale Bisericii simplitatea unei mari iubiri care, în lume, este totodată lucrul cel mai uşor şi cel mai greu, pentru că cere nici mai mult nici mai puţin decât dăruirea de sine.

Dragi prieteni, implor pentru noi toţi binecuvântarea lui Dumnezeu şi puterea Duhului Sfânt, pentru ca fiecare, în domeniul său de activitate, să recunoaştem mereu şi să dăm mărturie pentru iubirea lui Dumnezeu şi pentru îndurarea sa. Vă mulţumesc pentru atenţie!".

Aici, serviciul audio: