Papa la Erfurt pentru întâlnirea cu Biserica Evanghelică germană: secularizarea nu trebuie să ne lipsească de ceea ce ne face pe toţi creştini

(RV - 23 septembrie 2011) După circa 45 de minute de zbor, Benedict al XVI-lea a sosit vineri dimineaţă la Erfurt provenind de la Berlin, pentru a doua etapă a celei de-a 21-a călătorii apostolice internaţionale. Mare era aşteptarea pentru întâlnirea ecumenică trăită cu reprezentanţii Consiliului Bisericii Evanghelice Germane, găzduită în fostul Convent al călugărilor augustinieni din Erfurt, unde în urmă cu 500 de ani a trăit Martin Luther şi unde Pontiful a pronunţat un discurs despre bazele ecumenismului actual. Succesiv, în biserica fostei mănăstiri augustiniene, Pontiful a luat parte la celebrarea ecumenică, în timpul căreia a ţinut o predică.

Din Germania, trimisul nostru special Sergio Centofanti:
• Sosirea la Erfurt este sugestivă, Catedrala catolică Sfânta Maria cu turnurile sale gotice caracteristice care se înalţă maiestos spre cer, a fost primul moment al vizitei Papei care a venerat Relicvariul Sfântului Bonifaciu, mare evanghelizator al Germaniei în secolul al optulea. Sărbătorească primirea din partea credincioşilor care în acest oraş sunt doar o mică minoritate.

Papa s-a dus apoi la vechiul convent augustinian din Erfurt, unde Luther a studiat teologia pregătindu-se pentru preoţie: nu ascunde propria emoţie de a întâlni reprezentanţii Consiliului Bisericii Evanghelice.

Episcop al Bisericii Evanghelice a Germaniei centrale, Ilse Junkerman, l-a întâmpinat cu cel mai cordial bun venit invocând Duhul Sfânt pentru ca să poată fi făcuţi „paşi înainte bogaţi în binecuvântări”.

Preşedintele Bisericii evanghelice germane, pastorul Nikolaus Schneider, are în vedere perspectiva de a ajunge la înţelegerea diferitelor tradiţii creştine crescute separat, ca daruri comune ale Bisericii lui Cristos. Se gândeşte la căsătoriile creştine mixte: „Pentru noi toţi - afirmă - ar fi o binecuvântare a putea să facem posibilă într-un timp nu prea îndepărtat, o comuniune euharistică liberă, lipsită de impedimente”.

Benedict al XVI-lea aminteşte lupta interioară a lui Luther în căutarea unui Dumnezeu milostiv şi întrebarea sa:
• Cum putem avea un Dumnezeu îndurător? Faptul că această întrebare a fost forţa motrice a întregului său drum mă impresionează mereu de fiecare dată. Cine, în fapt, se preocupă astăzi de aceasta, chiar dintre creştini? (…) Cea mai mare parte a oamenilor, chiar a creştinilor, astăzi dă ca sigură că Dumnezeu (…) nu se interesează de păcatele noastre şi de vieţile noastre.

Şi dacă astăzi - adaugă Papa - „se crede încă într-o viaţă de dincolo şi într-o judecată a lui Dumnezeu, atunci aproape toţi presupun (…) că Dumnezeu în milostivirea sa, va ignora micile noastre lipsuri”:
• Nu sunt într-adevăr atât de mici lipsurile noastre? Lumea nu este oare devastată din cauza corupţiei celor mari, dar şi a celor mici care se gândesc doar la propriul avantaj? Nu este oare devastat din cauza puterii drogurilor, cine trăieşte, pe de o parte, din pofta de viaţă şi de bani, şi pe de alta, din aviditatea de plăcere a persoanelor dedate ei? Nu este oare ameninţată de dispoziţia crescândă la violenţă care, nu rareori, se maschează cu aparenţa religiozităţii?

„Nu, răul nu este o inepţie” - exclamă Papa - şi nu ar fi „atât de puternic dacă noi l-am pune pe Dumnezeu cu adevărat în centrul vieţii noastre”. Benedict al XVI-lea invită la a-şi pune din nou „problema arzătoare” a lui Luther: „Care este poziţia lui Dumnezeu faţă de mine, cum mă găsesc eu înaintea lui Dumnezeu?”. Şi în continuare caută să vadă care este situaţia drumului spre unitate:
• Lucrul cel mai necesar pentru ecumenism este înainte de toate ca. sub presiunea secularizării, să nu pierdem aproape fără să ne dăm seama marile lucruri pe care le avem în comun, care prin sine ne fac creştini (…) Acesta este marele progres ecumenic din ultimele decenii: că ne-am dat seama de această comuniune.

Dar „pericolul de a o pierde, din păcate - subliniază - nu este ireal”. În această privinţă aminteşte răspândirea „unei forme noi de creştinism…uneori preocupante” datorită tensiunilor sale iraţionale. Şi în faţa unei societăţi în care absenţa lui Dumnezeu „se face tot mai grea” invită la a nu ceda „presiunii secularizării” pentru „a deveni moderni printr-o diluare a credinţei”, chiar dacă „credinţa trebuie să fie regândită şi mai ales retrăită astăzi în mod nou pentru a deveni un lucru ce aparţine prezentului”:
• Nu diluarea credinţei ajută ci trăirea ei în întregime în timpul de azi. Aceasta este sarcina ecumenică centrală. În aceasta ar trebui să ne ajutăm reciproc: să credem în mod mai profund şi mai viu. Nu vor fi tacticile cele care ne vor salva, care vor salva creştinismul, ci o credinţă regândită şi retrăită în mod nou. Aşa cum martirii din epoca nazistă ne-au condus pe unii spre alţii şi au suscitat prima mare deschidere ecumenică, la fel şi azi credinţa, trăită începând de la intimitatea proprie, într-o lume secularizată, este forţa ecumenică cea mai mare care ne reuneşte, călăuzindu-ne spre unitatea în singurul Domn.

Argumentul a fost reluat de Papa în Actul ecumenic succesiv care s-a desfăşurat în Biserica fostului Convent al călugărilor augustinieni. Semnificativă lectura Psalmului 146 în traducerea germană făcută de Luther.

În ajunul acestei călătorii - a spus - „s-a vorbit de mai multe ori despre un dar ecumenic al oaspetelui, care se aştepta de la această vizită”, aproape ca un rezultat concret, ca rod al acestei întâlniri, dar „acesta - a explicat - constituie o greşită înţelegere politică” a ecumenismului, care nu poate fi comparat cu o negociere politică pentru a ajunge la un compromis, în ponderea avantajelor şi dezavantajelor, care să meargă bine pentru toate părţile:
• Credinţa creştinilor nu se bazează pe o cântărire a avantajelor şi dezavantajelor noastre. O credinţă auto-construită este lipsită de valoare. Credinţa nu este un lucru pe care îl născocim sau îl concordăm noi. Este fundamentul pe care trăim. Unitatea creşte (…) numai prin-o pătrundere tot mai profundă în credinţă prin gândire şi viaţă.
Papa a relevat, în final, necesitatea de a se lăsa atraşi de rugăciunea lui Isus pentru unitate: „Fă ca să devenim una (…) pentru ca lumea să creadă”.

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci