Rugăciunea dreptului persecutat, în centrul audienţei generale a lui Benedict al XVI-lea: cateheză despre psalmul 22(21)

(RV - 14 septembrie 2011) Papa a dedicat audienţa generală de miercuri desfăşurată în Aula Paul al VI-lea din Vatican, psalmului 22 care prezintă în tonalităţi dramatice figura dreptului persecutat. Este un psalm „cu puternice implicaţii cristologice, - a subliniat Papa - care continuu apar în povestirile patimii lui Isus cu dimensiunea sa dublă de umilire şi de glorificare, de moarte şi de viaţă, şi care ne invită la a nu pierde încrederea chiar când Dumnezeu pare absent.
Psalmul 22 - a afirmat Benedict al XVI-lea - este „o rugăciune sinceră şi mişcătoare, de o densitate umană şi o bogăţie teologică ce face din el unul dintre psalmii cei mai recitaţi în rugăciune şi studiaţi din toată Psaltirea. Este vorba de o lungă compoziţie poetică, iar Papa s-a oprit în special doar la prima parte, centrată pe plângere, pentru a aprofunda câteva dimensiuni semnificative ale rugăciunii de implorare către Dumnezeu”.
„Strigătul iniţial, o chemare adresată unui Dumnezeu care apare departe, care nu răspunde şi pare să-l fi părăsit”, ne poartă la picioarele crucii lui Isus „pentru a retrăi patima sa şi împărtăşi bucuria fecundă a învierii”:
• „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?
Departe sunt de mântuirea mea cuvintele strigătului meu.
Dumnezeul meu, strig ziua şi tu nu-mi răspunzi
şi noaptea şi nu-mi dai odihnă” (vv.2-3).
„Acest psalm - a explicat Pontiful - prezintă figura unui nevinovat prigonit şi înconjurat de adversari care îi vor moartea; şi el recurge la Dumnezeu într-o plângere dureroasă care, în certitudinea credinţei, se deschide în mod tainic spre laudă. În rugăciunea sa, realitatea neliniştitoare a prezentului şi amintirea mângâietoare a trecutului se alternează, în timp ce plin de suferinţă capătă conştiinţa situaţiei sale disperate, însă nu vrea să renunţe la speranţă.
• Dumnezeu tace şi această tăcere sfâşie sufletul rugătorului, care cheamă fără încetare, dar fără să afle răspuns. Zilele şi nopţile se scurg, în căutarea neobosită a unui cuvânt de ajutor care nu vine; Dumnezeu pare atât de departe, pare atât de mult să fi uitat, atât de absent.
Dacă Dumnezeu nu răspunde - subliniază Sfântul Părinte - „strigătul de ajutor se pierde în gol şi solitudinea devine insuportabilă”. Dar psalmistul nu poate crede că Domnul l-a abandonat şi solicită un contact, caută „o relaţie care să-i poată da mângâiere şi salvare”. Strigătul său iniţial „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”, este preluat de Evangheliile lui Matei şi Marcu ca strigătul lansat de Isus murind pe Cruce:
• El exprimă toată dezolarea lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu, care stă şi înfruntă drama morţii, o realitate total contrapusă Domnului vieţii. Abandonat de aproape toţi ai săi, trădat şi tăgăduit de ucenici, înconjurat de cei care îl insultă, Isus este sub povara zdrobitoare a unei misiuni ce trebuie să treacă prin umilire şi anihilare. De aceea strigă către Tatăl, iar suferinţa sa preia cuvintele de durere ale psalmului.
Dar strigătul său, nu este unul disperat cum este cel al psalmistului, care în implorarea sa parcurge un drum de chinuri. Un drum ce se deschide însă „într-o perspectivă de laudă, în încrederea biruinţei divine”:
• Rugăciunea sfâşietoare a lui Isus, deşi menţinând încărcătura sa de suferinţă de nedescris, se deschide la certitudinea slavei…În patima sa, în ascultarea faţă de Tatăl, Domnul Isus trece prin abandon şi moarte pentru a ajunge la viaţă şi a o dărui tuturor celor care cred.
În psalmul 22 - după Biblia ebraică, tăcerii lui Dumnezeu, absenţei sale aparente li se contrapune o prezenţă şi o apropiere ce însoţesc toată viaţa omului. Psalmistul recunoaşte această apropiere, această iubire, dar percepe şi o apropiere care îl înspăimântă, aceea a duşmanilor. Plângerea atunci devine implorare iar zbuciumul şi neliniştea sufletească alterează percepţia primejdiei. Potrivnicii apar de neînvins. Au devenit „animale feroce şi foarte periculoase” în timp ce psalmistul este ca un mic vierme:
• Dar aceste imagini folosite de psalm servesc şi ca să spună că atunci când omul devine brutal şi îl atacă pe fratele său, ceva animal prevalează în el, pare să piardă orice înfăţişare umană; violenţa are întotdeauna în sine ceva bestial şi numai intervenţia mântuitoare a lui Dumnezeu poate reda omului umanitatea sa.
Cu aceste imagini dramatice, pe care le regăsim în povestirile Patimii lui Cristos, se descrie destrămarea corpului celui condamnat. Iată, atunci, revine urgent din nou cererea de ajutor din partea psalmistului:
• Este un strigăt ce deschide cerurile, fiindcă proclamă o credinţă, o certitudine care merge dincolo de orice îndoială, de orice întuneric şi de orice dezolare. Şi tânguirea se transformă, lasă locul laudei Domnului în primirea mântuirii. Astfel Ps. 22 - explică Papa - se deschide spre aducerea de mulţumire, „spre marele imn final care implică tot poporul, credincioşii Domnului”:
• Domnul a alergat în ajutor, l-a salvat pe cel sărac şi i-a arătat chipul său de milostivire. Moartea şi viaţa s-au intersectat într-un mister inseparabil, şi viaţa a triumfat, Dumnezeul mântuirii s-a arătat Stăpân necontrastat, pe care toate marginile pământului îl vor celebra şi înaintea căruia toate familiile popoarelor se vor prosterna.
Este biruinţa credinţei, care poate transforma „moartea în dar al vieţii, abisul durerii în izvor de speranţă.
Dragi fraţi şi surori, a spus în încheiere Papa - acest psalm ne-a purtat pe Golgota, la picioarele crucii lui Isus pentru a retrăi patima şi împărtăşi bucuria roditoare a învierii. Şi a îndemnat: „Să ne lăsăm deci invadaţi de lumina misterului pascal, chiar în absenţa aparentă a lui Dumnezeu, în tăcerea lui Dumnezeu, şi, asemenea ucenicilor de la Emaus, să învăţăm a discerne adevărata realitate dincolo de aparenţe, recunoscând drumul preamăririi tocmai în umilire, şi deplina manifestare a vieţii în moarte, în cruce. Astfel, punându-ne toată încrederea şi speranţa în Dumnezeu Tatăl, în orice nelinişte îl vom putea ruga şi noi cu credinţă, şi strigătul nostru de ajutor se va transforma în cântare de laudă”.
La terminarea audienţei generale din aula Paul al VI-lea din Vatican, după care Pontiful s-a reîntors la Castel Gandolfo, ca de obicei, s-a cântat rugăciunea Tatăl nostru în limba latină, intonată de Papa şi continuată împreună cu credincioşii, aceştia putând urmări textul scris pe verso biletelor de intrare. În final, Sfântul Părinte a invocat peste toţi cei prezenţi binecuvântarea apostolică, extinzând-o bucuros şi la cei care pe calea undelor o primesc în spirit de credinţă.

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci