Sf. Ap. Bartolomeu: de la prejudecată la adeziunea totală la Cristos. Cateheza . Benedict al XVI-lea la audienţa generală din 4 octombrie 2006

(23 august 2011) În fiecare an, la 24 august Biserica celebrează sărbătoarea Sfântului Bartolomeu apostol, identificat în mod obişnuit cu Natanael. După Înălţarea Domnului a predicat Evanghelia în diferite regiuni ale Asiei şi la jumătatea primului secol a fost martirizat. Benedict al XVI-lea a dedicat figurii Sfântului Bartolomeu cateheza audienţei generale din 4 octombrie 2006. Sfântul Bartolomeu - a spus papa cu acea ocazie - „rămâne înaintea noastră pentru a ne spune că adeziunea la Isus poate fi trăită şi mărturisită chiar fără a realiza opere senzaţionale”. „Extraordinar este şi rămâne Isus însuşi, căruia fiecare dintre noi este chemat să-i consacre propria viaţă şi propria moarte”.

În mod tradiţional, apostolul Bartolomeu, care provenea din Cana Galileii, este identificat cu Natanael, care înseamnă „Dumnezeu a dat”. Apostolul Filip i-a spus că l-a descoperit pe Acela despre care au scris Moise şi profeţii în lege: pe Isus, fiul lui Iosif, din Nazaret. Dar Natanael îi obiectează lui Filip, arătând o „prejudecată destul de grea”: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” Această formă de contestaţie este importantă şi pentru noi, cum aminteşte Benedict al XVI-lea în audienţa generală dedicată apostolului Bartolomeu:
• Ea ne face să vedem că, potrivit aşteptărilor iudaice, Mesia nu putea proveni dintr-un sat atât de necunoscut cum era Nazaret. În acelaşi timp, însă, pune în evidenţă libertatea lui Dumnezeu care surprinde aşteptările noastre făcându-se găsit chiar acolo unde nu ne-am aştepta. Pe de altă parte, ştim că, în realitate, Isus nu era „exclusiv” din Nazaret”, dar că se născuse la Betleem şi că la urma urmei venea din cer, de la Tatăl care este în ceruri.

Dar viaţa lui Natanael ne sugerează o altă reflecţie: în relaţia noastră cu Isus nu trebuie să ne mulţumim numai cu cuvintele sale. Filip, în replica sa, îi face lui Natanael o propunere semnificativă: „Vino şi vezi!” (In 1,46b). Dar şi cunoaşterea noastră despre Isus - a explicat papa - are nevoie de o experienţă vie:
• Mărturia altuia este, desigur, importantă, deoarece în mod obişnuit toată viaţa noastră creştină începe printr-o vestire care ajunge până la noi prin intermediul unuia sau al mai multor martori. Însă, apoi trebuie să fim noi înşine implicaţi personal într-o relaţie intimă şi profundă cu Isus.
Natanael îşi încredinţează propria viaţă lui Isus şi la chemarea sa răspunde cu o mărturisire limpede de credinţă: „Rabbi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti regele lui Israel” (In 1,49). Aceste cuvinte pronunţate de Natanael - a adăugat Sfântul Părinte - pun în lumină un dublu aspect complementar al identităţii lui Isus: el este recunoscut în raportul său special cu Dumnezeu Tatăl, al cărui Fiu unul-născut este, şi în raportul cu poporul lui Israel, pentru care este declarat rege, calificare proprie a lui Mesia cel aşteptat.
• Nu trebuie să pierdem din vedere niciodată nici una nici alta din aceste două componente, deoarece dacă afirmăm despre Isus numai dimensiunea cerească, riscăm să face din el o fiinţă eterică şi evanescentă, iar dacă, din contra, recunoaştem doar situarea lui concretă în istorie, sfârşim prin a neglija dimensiunea divină care îl califică în mod propriu.

Despre activitatea apostolică succesivă a lui Natanael, începând din Evul Mediu, s-a impus povestirea despre moartea sa prin jupuire, care a devenit apoi foarte populară. Să ne gândim la foarte cunoscuta scenă a Judecăţii Universale din Capela Sixtină, în care Michelangelo l-a pictat pe sfântul Bartolomeu care ţine în mâna stângă propria piele pe care artistul şi-a lăsat autoportretul. Relicvele sale sunt venerate la Roma în biserica dedicată lui pe Insula Tiberină, unde ar fi fost purtate de împăratul german Otto al III-lea în anul 983. Putem să spunem - că figura sfântului Bartolomeu, în pofida informaţiilor puţine despre el, rămâne, oricum, prezentă înaintea noastră pentru a ne spune că adeziunea la Isus poate fi trăită şi mărturisită şi fără săvârşirea unor fapte senzaţionale. Extraordinar este şi rămâne Isus însuşi, căruia fiecare dintre noi este chemat să-i consacre propria viaţă şi propria moarte.

rv/A. Lucaci