Paul al VI-lea, martor curajos al Adevărului în dialog cu omul şi cultura timpului
său. A murit în solemnitatea "Schimbării la Faţă", în urmă cu 33 de ani
(RV - 4 august 2011) La 6 august 1978, în solemnitatea Schimbării la Faţă la Domnului
nostru Isus Cristos, se întorcea în casa Tatălui, Paul al VI-lea. Un umil şi curajos
martor al Adevărului, apostol al păcii, om al dialogului între popoare şi culturi
care a ştiut să poarte la capăt, cu chibzuinţă şi clarviziune, Conciliul Vatican II.
Reparcurgem evenimentele fundamentale al Pontificatului fostului arhiepiscop de Milano,
Giovanni Battista Montini, papa Paul al VI-lea.
„Fidem servavi”, am
păstrat credinţa: în această afirmaţie, pronunţată cu puţine zile înainte de a muri,
se află tot Pontificatul lui Paul al VI-lea. Un Papă blând şi ferm, îndrăgostit de
Adevăr, care a cârmuit barca lui Petru în ani bântuiţi de furtună pentru Biserică
şi pentru lume. Ales la sediul pontifical la 21 iunie 1963, arhiepiscopul Montini
şi-a luat numele de Paul al VI-lea şi are imediat înaintea sa o provocare epocală:
să poarte la termen Conciliul Vatican II, născut dintr-o intuiţie profetică a lui
Ioan al XXIII-lea, dar care după entuziasmul iniţial risca să se împotmolească. La
Liturghia pentru început de Pontificat, la 30 iunie 1963, Paul al VI-lea nu-şi ascunde
preocupările şi prezintă credincioşilor perspectiva viziunii sale despre biserică.
Folosind pluralul maiestăţii, potrivit stilului de atunci, spunea: • „Vom apăra
Sfânta Biserică de erorile de doctrină şi de moravuri, care în interiorul şi în afara
hotarelor ei îi ameninţă integritatea şi îi otrăveşte frumuseţea; Noi vom căuta să
păstrăm şi să facem să crească virtutea pastorală a Bisericii, pe care o prezintă,
liberă şi săracă, în atitudinea care îi este proprie de mamă şi de învăţătoare”.
Trei
luni mai târziu, la 29 septembrie, papa Montini deschide solemn cea de-a doua sesiune
a Conciliului. În discursul de inaugurare, menţionează cele patru finalităţi ale
acestui eveniment extraordinar: expunerea doctrinară a naturii Bisericii; reînnoirea
ei interioară; creşterea unităţii creştinilor şi dialogul Bisericii cu lumea contemporană.
Paul al VI-lea, care ca arhiepiscop de Milano luase parte la prima sesiune conciliară,
nu va fi simplu „notarul Conciliului”. Urmăreşte cu grijă şi pasiune lucrările, intervine
cu chibzuinţă în circumstanţele cele mai delicate.
Şi la 7 decembrie 1965
încheie adunarea conciliară cu sentimente de bucurie şi emoţie: • „Concilium
hoc nostrum posteris eiusmodi Ecclesiae imaginem tradet… Acest Conciliu
consemnează istoriei imaginea Bisericii catolice reprezentată de această aulă, plină
de Păstori profesând aceeaşi credinţă, însufleţiţi de aceeaşi caritate, asociaţi în
aceeaşi comuniune de rugăciune, de disciplină. de activitate, şi - ceea ce este minunat
- toţi doritori de un singur lucru, de a se oferi pe sine, asemenea lui Cristos Învăţătorul
şi Domnul nostru pentru viaţa Bisericii şi pentru mântuirea lumii”.
În cei
15 ani de pontificat, Paul al VI-lea se va angaja cu multă sârguinţă pentru promovarea
păcii în lume, şi prin înviorarea dimensiunii misionare a Bisericii, subliniată în
Exotraţia apostolică „Evangelii nuntiandi”. A instituit Ziua Păcii, care să se celebreze
la 1 ianuarie. S-a făcut apostol de pace până la marginile pământului prin cele nouă
călătorii ale sale apostolice internaţionale care l-au purtat în toate cele cinci
continente. Memorabil este discursul ţinut la adunarea generală a Naţiunilor Unite
la New York, la 4 octombrie 1965, cu strigătul său împotriva războiului. •
“Jamais plus la guerre, jamais plus la guerre! C'est la paix, la paix…”, „Niciodată
să nu mai fie război, niciodată război!” Pacea. pacea trebuie să călăuzească soarta
Popoarelor şi a întregii umanităţi!”. Paul al VI-lea nu este indiferent faţă de suferinţa
naţiunilor africane frânte de mizerie. În 1967 este publicată Enciclica „Populorum
Progressio”. „Dezvoltarea - scrie Pontiful - este noul nume al păcii”. Dar, explică,
trebuie să fie o dezvoltare integrală „orientată spre promovarea fiecărui om, a omului
întreg”. Prin Conciliu, Biserica este „adusă la zi, actualizată”, reînnoită profund.
Mulţi, însă, vor să-i dea o interpretare, când progresistă când conservatoare, ce
nu redă semnificaţia autentică a evenimentului. Tulburările de după Conciliu îl vor
face să sufere mult pe Paul al VI-lea, care însă nu va renunţa să mărturisească Adevărul,
convins, ca Sfântul Augustin, că fericirea nu este altceva decât bucuria de adevăr”,
„gaudium de veritate”. Cazul cel mai răsunător, în acest sens, este publicarea
în 1968 a documentului „Humanae vitae”. Enciclica, centrată pe iubirea conjugală
responsabilă, reafirmă poziţia contrară a Bisericii faţă de folosirea sistemelor artificiale
anticoncepţionale. În anul simbol al contestaţiei, Paul al VI-lea este făcut, chiar
şi în lumea catolică, obiect de critici aprinse, care uneori degenerează în insulte.
A fost, cea a papei Paul al VI-lea, o decizie luată cu suferinţă, îndelung meditată.
La 4 august 1968, la rugăciunea „Angelus”, Papa îi explică raţiunile cu mare
coerenţă: • „Cuvântul Nostru nu este uşor, nu este conform unui uz care
astăzi din păcate se răspândeşte, ca şi comod şi aparent favorabil iubirii şi echilibrului
familial. Noi vrem să mai amintim cum norma reafirmată de Noi nu este a Noastră, dar
este proprie structurilor vieţii, iubirii şi demnităţii umane”.
Promotor
„al civilizaţiei iubirii”, Paul al VI-lea va pune alături de eforturile sale pentru
pace, o constantă şi rodnică angajare ecumenică, în convingerea că, numai uniţi, creştinii
vor putea fi factor de reconciliere între popoare. Istorică este întâlnirea sa la
Ierusalim cu patriarhul de Constantinopol Atenagoras I, în 1964. Fraterna lor îmbrăţişare
impresionează puternic catolici şi ortodocşi. Anul următor este în sfârşit revocată
excomunicarea pe care cele două Biserici le lansaseră reciproc în 1054. Paşi înainte
sunt înregistraţi şi în dialogul cu anglicanii. În 1966, Paul al VI îl întâlneşte
pe arhiepiscopul de Canterbury, Michael Ramsey. Trei ani după aceea este la Geneva,
în vizită la Consiliul ecumenic al Bisericilor.
Dotat cu o mare sensibilitate,
în 1978 Paul al VI-lea va trăi un moment dramatic tocmai când viaţa sa se îndreaptă
de acum spre sfârşit: răpirea prietenului său Aldo Moro. Numeroase şi vibrante sunt
apelurile îndreptate direct „oamenilor Brigăzilor Roşii”, începând de la întâlnirea
pentru antifonul „Angelus” din 19 martie, trei zile după sângerosul atentat de pe
Via Fani din Roma: •”Să ne rugăm împreună pentru toţi aceia care, în aceste
zile, suferă, purtând şi mai vie în ei înşişi urmele patimii lui Isus: pentru familiile
care îi plâng pe cei dragi ai lor, curmaţi în îndeplinirea datoriei lor de către o
absurdă ură ucigaşă care încă o dată a ameninţat convieţuirea socială
paşnică; să ne rugăm pentru onorabilul Aldo Moro, drag nouă, sechestrat într-o cursă
mârşavă, cu un stăruitor apel pentru ca să fie redat celor dragi ai săi”.
Om
de mare cultură, iubitor de artă şi literatură, Paul al VI-lea a descoperit valoarea
calităţii de mecenat a Bisericii, comisionară de opere de artă: Scorzelli, Manzù,
Nervi sunt câţiva dintre artiştii cei mai cunoscuţi care au lucrat pentru Sfântul
Scaun în timpul pontificatului papei Paul al VI-lea. A potenţat Radio Vatican şi Academia
de Ştiinţe, a îndemnat oamenii de cultură să slujească adevărul, să promoveze demnitatea
omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Între multele roade ale ministerului
său petrin trebuie amintită şi reforma Curiei romane şi cea a Liturgiei şi celebrarea
Anului jubiliar 1975. La 29 iunie 1978, cu puţin mai bine de o lună înainte de moarte,
Paul al VI-lea putea să afirmă, la fel ca Sfântul Paul, că a luptat lupta cea bună
a Evangheliei”: • „Oficiul nostru este cel al lui Petru însuşi, căruia Cristos
i-a încredinţat mandatul de a întări fraţii (cf Lc 22,23); este oficiul de a sluji
adevărul credinţei (…) Iată, Fraţi şi Fii, intenţia neobosită, vigilentă, obsedantă
care ne-a mişcat în aceşti 15 ani de pontificat. ’Fidem servavi!” putem spune astăzi
cu conştiinţa, umilă şi fermă, că nu am trădat niciodată sfântul adevăr”.