„Falsele refugii şi adevărata siguranţă”: anticipare din "Lectio magistralis" a mons. Bruno Forte

(RV - 1 august 2011) La Salzburg în Austria miercuri 3 august, teologului italian Bruno Forte, Episcop de Chieti-Vasto, îi este conferit „Premiul de Teologie", o distincţie pentru opera teologică a unei vieţi, acordat pentru prima dată unui autor, altul decât unul de limbă germană. Mons. Bruno Forte a anticipat ceva din Lectio magistralis într-un articol publicat de cotidianul italian Il Sole 24 Ore din 31 iulie 2011.

Articolul se intitulează „Falsele refugii şi adevărata siguranţă”.

Se înţelege bine de ce este semnificativ a vorbi despre „siguranţe” într-o lume străbătută de nelinişti şi tulburări cum este începutul nostru de mileniu: pe valurile agitate ale naufragierii ideologiilor moderne în ceţurile unei post-modernităţi unde celălalt a devenit adesea doar un „străin moral” şi mulţimea solitudinilor a transformat în arhipelaguri străvechile convieţuiri, mai mult sau mai puţin inevitabil solidare, căutarea unei ancore de care să te prinzi este mai mult de cât justificată.

Pe de o parte visul care străbătea marile procese de emancipare născute începând din „secolul luminilor” şi de la revoluţia franceză apare azi pentru cei mai mulţi o utopie de-acum în declin:; pe de alta, criza şi apusul pretenţiilor raţiunii moderne lasă deschis spaţiul unei nesiguranţe generale, care lesne se transformă în deşert etic şi reflux în privat. Cum afirma Max Horkheimer şi Theodor W. Adorno la începutul teorii lor profetice „Dialectica Iluminismului”, ”pământul total iluminat străluceşte sub un semn de nenorocire triumfala”.
Moderna „societate fără taţi” nu a generat fii mai liberi şi egali, producând din contra dependenţe dramatice de cei care rând pe rând s-au oferit ca „surogate” ale tatălui: capul, partidul, masca liniştitoare şi blajină ale falselor promisiunii şi asigurărilor ieftine. Suntem cu toţi mai singuri, mai incerţi în închisoarea singurătăţilor noastre, mai expuşi riscului renunţării la iubi.

În acest timp de „noapte a lumii”, despre care vorbea Maritin Heidegger, ceea ce triumfă pare a fi indiferenţa, pierderea gustului de a căuta raţiunile ultime ale trăirii şi muririi umane. Omul pare să se rezolve într-o „pasiune inutilă” (potrivit formulei propuse cu neliniştitoare anticipaţie de Jean-Paul Sartre: „L’homme, une passion inutile). În faţa absenţei sensului ultim, omul se dedică interesului penultim, capturii posesiei imediate. Criza economică a slăbit chiar şi portiţa de scăpare a consumismului vesel al cursei spre hedonism şi consumabilul imediat. Logicele sectare ale „refugiului”, etnic naţionaliste şi regionaliste, apar din ce în ce mai dezamăgitoare. Tocmai acest proces arată însă cum toţi avem nevoie de un tată-mamă comun, care să elibereze de închisoarea fragmentelor şi să dea un orizont pentru să speri şi să iubeşti: nu un orizont violent, asfixiant cum era cel al ideologiei, ci un orizont eliberator pentru toţi, respectuos faţă de toţi.

E oare aceasta „nostalgia după Cel cu Totul Altul”, despre care vorbea Max Horkheimer? Este vorba despre o adevărată „căutare a sensului pierdut”, cu totul alta decât romantica „recherche du temps perdu”, pentru a recunoaşte un orizont ultim pe care să se măsoare drumul a ceea ce este penultim şi să se bazeze etic practica? Sunt unii care pariază pe redescoperirea posibilă a altuia, constatând cum aproapele, pentru simplu fapt de a exista, poate fi raţiune de a trăi, deoarece este provocare de a ieşi din sine, de a risca exodul fără întoarcere al angajării de iubire. Sunt unii care ezită să vorbească despre o redescoperire a respectului sacru pentru orice renunţare nihilistă. Se retrezeşte o nevoie ce s-ar putea defini generic religioasă: setea de un orizont ultim, de o patrie care să nu mai fie cele manipulatoare şi violente ale ideologiei. Pe de altă parte, nu ar fi motiv de uimire dacă în adâncul inimilor s-ar prezenta nostalgia nedestructibilă a chipului Unuia, capabil să primească durerea noastră şi lacrimile şi să răscumpere infinita durere a timpului. Simţim aici toată perna modernitate a lui Augustin: „Ne-ai făcut pentru Tine şi neliniştită este inima noastră până nu se odihneşte în Tine”.

Privind la procesele în act în Europa, marcată de criza planetară mult mai mult decât forme de optimism facil ar face să se prevadă, n-aş ezita să recunosc în cei mai mulţi o cerere împărtăşită, glas al unei nevoii de o ancoră şi de un port de sosire, unde să lase să găsească tihnă dezgustul nostru în faţa politicii de mic cabotaj şi oboseala noastră în faţa răului de a trăi. Este punctul necesar de la care să se plece din nou, „contralovitura” indispensabilă pentru a retrezi energiile adormite şi a ne sufleca mânicile pentru o lume mai bună.

Dacă modernitatea occidentală a consumat în privinţa lui Dumnezeu ritualul său „asasinarea tatălui”, menit să afirme propria independenţă şi autonomie, din angoasa şi din golul care au derivat din aceasta nu se iese decât printr-o alegere curajoasă şi umilă: a se întoarce la recunoaşterea unicei siguranţe care nu ne va dezamăgi niciodată, aceea pe care singur Eternul ne-o poate da. Într-adevăr, cum spunea ultimul Heidegger „numai un Dumnezeu ne poate salva”: nu un oarecare chip al lui divinului, dar acel Dumnezeu care este obiectul vestei celei bune. Mai mult ca oricând creştinismul şi Evanghelia lui Dumnezeu iubire sunt necesare bătrânei noastre Europe, fiecăruia dintre noi chemat să aleagă între a se voi „aruncat spre moarte” sau „cerşetor al cerului”, între „vanitate” şi „adevăr”, peregrin spre un mâine, unde patrie pentru toţi să fie îmbrăţişarea binecuvântătoare a Tatălui. Singura siguranţă ca ne va putea salva este aceea a acestui tată-mamă care să ne iubească făcându-ne liberi, nu ca concurenta al libertăţii noastre, dar fundament al ei, garanţie ultimă a adevărului şi a păcii inimii noastre: cineva care să vindece angoasa cu medicamentul iubirii, şi să tămăduiască nu mai puţin frica pe care o avem de a ne pierde libertatea făcând să ne simţim iubiţi într-un mod ce nu creează dependenţe.

Exprimă această aşteptare cu sfâşietoare intensitate invocaţia uneia dintre conştiinţele cele mai reprezentative ale aşa-numitului „secol scurt”: Edith Stein. Filozof, student şi colaboratoare a lui Husserl, fiică a lui Israel, martoră solidară a celei mai mari dintre tragediile poporului său, îndrăgostită de Cristos, formată la „ştiinţa Crucii”, această femeie singulară, care a scrutat ca puţini inima omului, scrie cu puţin înainte de a muri la Auschwitz: „Cine eşti, lumină care îmi inunzi şi luminezi noaptea inimii mele? Tu mă călăuzeşti ca mâna unei mame, dar dacă mă laşi n-aş şti să fac nici un singur pas. Tu eşti spaţiul ce înconjoară fiinţa mea şi o protejează. Dacă mă părăseşti cad în abisul nimicului, din care m-ai chemat la existenţă. Tu, mai aproape de mine de decât eu însămi, mai în intimitatea mea decât sufletul meu - şi cu toate acestea eşti intangibil şi rupi lanţurile oricărui nume: Duh Sfânt - Veşnică Iubire”. Cuvinte ce par scrise pentru noi, căutători de sens şi cerşetori de iubire ai acestei Europe de la începuturile celui de-al Treilea Mileniu.

rv/ A.Lucaci