Benedict al XVI-lea: vom fi judecaţi despre iubirea faţă de fraţii cei mai mici

(RV - 28 iulie 2011) "Împărăţia cerurilor se mai poate asemăna cu un năvod aruncat în mare, care strânge tot felul de peşti. Când s-a umplut, pescarii îl trag la ţărm, se aşază şi aleg peştii buni în coşuri iar pe cei răi îi aruncă. Tot aşa va fi şi la sfârşitul lumii” (Mt 13,47-49). Este un pasaj din Evanghelia după Matei capitolul 13 propus la de două ori anul acesta la Liturghiile de la finele lunii iulie şi care invită pe credincioşi să se oprească asupra Judecăţii finale. O reflecţie ce devine şi mai presantă, în faţa unor realităţi răscolitoare precum foametea gravă din Cornul Africii care ucide mii de nevinovaţi în indiferenţa opiniei publice. Despre realitatea Judecăţii din urmă şi în special despre criteriul ei, care este iubirea, Benedict al XVI-lea a dezvoltat diferite reflecţii începând cu Enciclica sa despre speranţă „Spe salvi”.

„În momentul Judecăţii experimentăm şi primim” prevalenţa iubirii lui Dumnezeu „asupra întregului rău din lume şi din noi”. Durerea iubirii devine mântuirea noastră şi bucuria noastră”: este unul din pasajele semnificative ale enciclicei „Spe salvi” în care Benedict al XVI-lea subliniază că Judecata finală trebuie aşteptată nu cu frică, ci cu speranţă”. Eu - scrie Papa în acest document despre speranţă - sunt convins că chestiunea dreptăţii constituie argumentul esenţial, în orice caz argumentul cel mai tare, în favoarea credinţei în viaţa veşnică”.

Papa ne poartă să reflectăm asupra unei pagini evanghelice dintre cele mai cunoscute, pentru a înţelege mai bine realitatea Judecăţii:
• Am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi voi m-aţi primit” (Mt 25,35) şi aşa mai departe. Cine nu cunoaşte această pagină? Face parte din civilizaţia noastră. A marcat istoria popoarelor de cultură creştină: ierarhia de valori, instituţiile, multiplele opere de binefacere şi sociale (Angelus din 23 noiembrie 2008).

Trebuie să avem, îndeamnă Papa, „o inimă care vede”. Nu putem rămâne indiferenţi în faţa suferinţelor omenirii. Cristos,avertizează, este Păstor bun şi îndurător, dar şi Judecător drept care la Judecata finală va separa peştii buni de cei răi. Şi Benedict al XVI-lea indică criteriul decisiv al acestei judecăţi:
• Aceste criteriu al judecătorului drept este iubirea, dragostea concretă faţă de aproapele, în special faţă de ’cei mici’, faţă de persoanele în mai mare dificultate: flămânzi, însetaţi, străini, goi, bolnavi, în închisoare. Regele va spune în mod solemn tuturor că ceea ce au făcut sau nu au făcut faţă de ei, lui i-au făcut sau nu i-au făcut. În alte cuvinte Cristos se identifică cu ’fraţii săi mai mici’ şi judecata finală va fi darea de seamă a ceea ce s-a întâmplat în viaţa pământească (Benedict al XVI-lea, sâmbătă 22 noiembrie 2008 la primirea pelerinilor din Amalfi).

Această iubire asupra căreia vom fi judecaţi în seara vieţii noastre, nu este - precizează Papa - nu este simplă filantropie. Izvorul său este Cristos însuşi:
• Situaţia omului suferind ne atinge inima. Dar angajarea caritativă are un sens ce merge dincolo de simpla filantropie. Este însuşi Dumnezeu cel care împinge dinlăuntrul nostru să uşurăm mizeria. Astfel, în definitiv, noi îl purtăm pe el îăn lumea suferindă (Audienţa Consiliul „Cor Unum” din 23 ianuarie 2006).

Şi deci, continuă, „cu cât îl purtăm ca dar mai conştient şi mai clar”, cu atât mai eficient iubirea noastră va schimba lumea şi va retrezi speranţa. Iată, de ce, aminteşte Papa, credinţa nu este o teorie care” se poate însuşi sau chiar lăsa la o parte”:
• Este un lucru foarte concret: este criteriul care decide relativ la stilul nostru de viaţă. Într-o epocă în care ostilitatea şi aviditatea au devenit supra- puteri, o epocă în care asistăm la abuzarea de religie până la apoteoza urii, singură raţionalitatea neutră nu este în stare să ne protejeze. Avem nevoie de Dumnezeu cel viu, care ne-a iubit până la moarte (Audienţa Consiliului „Cor Unum din 23 ianuarie 2006)

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci