Benedict al XVI-lea şi învăţămintele asupra preoţiei: nu propunem adevăruri ale noastre, ci adevărul lui Cristos

(RV - 20 iulie 2011) Una din marile teme de reflecţie dezvoltată de Benedict al XVI-lea între iunie 2009 şi aceeaşi lună din 2010 a fost cea a preoţiei. Papa a dedicat un An special Sfintei Preoţii în timpul căruia s-a oprit în repetate rânduri - la audienţele generale sau în alte ocazii - asupra aspectelor preoţiei ministeriale care face dintr-un om un „alt Cristos”. Şi nu a ezitat să stigmatizeze ceea ce, prea adesea, a „pângărit” această specială chemare divină.

Alessandro De Carolis aminteşte într-un serviciu unele dintre expresiile cele mai intense ale Pontifului.
Cea a preotului este o „carieră” în sens invers: maximum de onoare stă în a fi servitor, maxima expresie a libertăţii personale în a face spaţiu ideilor unui Altul. O misiune imposibilă, după standardele omeneşti ale urcării la putere. Şi în fapt, puterea, în acest caz, vine de la Dumnezeu, care prin căile de nepătruns face ca şoaptele glasului său să răpească o inteligenţă şi să aprindă un suflet.

Aceasta este o misiune posibilă, posibilă pentru Dumnezeu, căruia - afirmă într-o ocazie Benedict al XVI-lea - nu îi este frică de a face să treacă bogăţia darurilor sale prin mâinile unui sărman administrator:
• Această îndrăzneală a lui Dumnezeu, care se încredinţează pe sine însuşi fiinţelor umane; care, deşi cunoaşte slăbiciunile noastre, consideră nişte oameni capabili să acţioneze şi să fie prezenţi în locul lui - această îndrăzneală a lui Dumnezeu este lucrul cu adevărat mare care se ascunde în cuvântul „preoţie”. Că Dumnezeu ne consideră capabili de asta; că el în felul acesta cheamă oameni în slujba sa şi, astfel, dinăuntru se leagă de ei (Predica pentru încheierea Anului Sfintei Preoţii, 11 iunie 2010).

Misiunea preotului, deci, ajunge direct din cer, de unde provine şi preotul prin excelenţă, Isus. Ca el, repetă Papa, un preot este adevărat când se face „punte” între omenire şi Dumnezeu. Un rol foarte înalt, în spatele căruia - pune în gardă Benedict al XVI-lea - ar putea totuşi să se cuibărească străvechea ispită de a se simţi nu purtătorul unei veşti bune, dar chiar autorul ei:
• Preotul nu învaţă idei proprii, o filozofie pe care a inventat-o el, a găsit-o sau care îi place; preotul nu vorbeşte despre sine, nu vorbeşte pentru sine, pentru a-şi crea poate admiratori sau un partid propriu; nu spune lucruri proprii, proprii invenţii, dar în confuzia tuturor filozofiilor, preotul învaţă în numele lui Cristos prezent, propune adevărul care este Cristos însuşi, cuvântul său, modul său de a trăi şi de a merge înainte (Audienţa generală din 14 aprilie 2010).

În Scrisoarea prin care la 16 iunie 2009 proclamă Anul Sfintei Preoţii, Papa indică un model de referinţă, pe Sfântul Ioan Maria Vianney. Un model dintr-o altă epocă, desigur, mort cu 150 de ani înainte. În ce mod, se întreabă deci, ar putea „să-l imite” un preot azi, într-o lume cu totul schimbată?
• Privind bine, ceea ce l-a făcut sfânt pe Parohul din Ars este faptul de a fi pasionat de Cristos. Secretul adevărat al succesului său pastoral a fost iubirea pe care o nutrea faţă de Misterul euharistic vestit, celebrat şi trăit, şi care a devenit dragoste pentru oile lui Cristos, persoanele care îl caută pe Dumnezeu (Audienţa generală din 5 august 2009).

Istoria Anului Sfintei Preoţii povesteşte că în timp ce Benedict al XVI-lea găseşte rând pe rând expresii profunde pentru a face evidentă măreţia şi importanţa ministerului consacrat, chiar în aceleaşi luni scandalul abuzurilor în rândul clerului se declanşează cu forţă, obscurând şi pătând cu noroi acolo unde Papa caută să lumineze şi să purifice. La 11 iunie 2010, într-o Piaţă Sfântul Petru, albă în întregime de veşmintele miilor de preoţi din toată lumea, cuvintele lui Benedict al XVI-lea răsună cu deosebită intensitate:
• Era de aşteptat că „duşmanului” această nouă strălucire a Preoţiei nu-i va plăcea; el ar fi preferat s-o vadă dispărând, pentru ca până la urmă Dumnezeu să fie scos afară din lume. Şi astfel s-a întâmplat că, tocmai în acest an de bucurie pentru sacramentul Preoţiei, au ieşit la iveală păcatele preoţilor – mai ales abuzul faţă de cei mici, în care preoţia ca misiune a grijii lui Dumnezeu în folosul omului este întors în contrariul său (Predica pentru încheierea Anului Sfintei Preoţii, 11 iunie 2010).

Şi cu toate acestea, chiar dacă din cauza slăbiciunilor sale - sau din cauza indiferenţei manifestată de atâtea ori de omul contemporan faţă de tot ceea ce este religios - cea a preotului ar putea „nu rareori” să pară, avuse dreptate Papa cu câteva săptămâni înainte, „glasul unuia care strigă în pustiu”, aceasta nu ştirbeşte cu nimic forţa profetică a vocaţiei sale:
• Să-l rugăm realmente pe Domnul, ca să ne ajute (…) să luăm fiinţa umană şi să o purtăm - prin exemplul nostru, cu smerenia noastră, cu rugăciunea şi lucrarea noastră pastorală - în comuniunea cu Dumnezeu (Întâlnirea cu clerul din Roma pe 18 februarie 2010).

Aici serviciul audio: