Spre cea de-a 60-a aniversare a hirotonirii preoţeşti a lui Benedict al XVI-lea: cuvintele Papei despre preoţie, dar al lui Dumnezeu în serviciul Bisericii

(RV - 23 iunie 2011) Biserica se pregăteşte să sărbătorească prin multiple iniţiative, în toată lumea, cea de-a 60-a aniversare a hirotonirii sacerdotale a lui Benedict al XVI-lea, miercuri 29 iunie. Preoţiei, dar inestimabil al lui Dumnezeu, Papa i-a dedicat numeroase intervenţii ce au momentul culminant în proclamarea lui 2010 ca An al Sfintei Preoţii, în cea de-a 150-a aniversare a morţii Sfântului Ioan Maria Vianney, paroh de Ars în Franţa.

Repropunem câteva reflecţii ale Papei despre ministerul preoţesc, în serviciul realizat de Alessandro Gisotti:
• „O zi splendidă de vară, ce rămâne de neuitat ca momentul cel mai important din viaţa mea”: cu aceste cuvinte, simple şi profunde, Joseph Ratzinger aminteşte, în autobiografia sa, ziua hirotonirii sale, 29 iunie 1951 în Domul din Freising în Bavaria. În mod providenţial, viitorul Pontif a fost hirotonit în solemnitatea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul. Şi chiar preoţia, frumuseţea ei, calitatea de dar al lui Dumnezeu pentru omul din orice timp, se află între temele care îi definesc învăţătura la catedra urmaşilor lui Petru. Pontiful subliniază de mai multe ori, cât de mult, în acest timp marcat de relativism, preotul este ţinut să vestească Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu ideile proprii:
• A face prezentă, în confuzia şi în dezorientarea vremurilor noastre, lumina cuvântului lui Dumnezeu, lumina care este Cristos însuşi în această lume a noastră. Deci preotul nu învaţă propriile idei, o filozofie pe care el însuşi a inventat-o, a găsit-o sau care îi place; preotul nu vorbeşte despre sine, nu vorbeşte pentru sine, pentru a-şi crea eventual admiratori sau un partid propriu; nu spune lucruri proprii, proprii invenţii, ci, în confuzia tuturor filozofiilor, preotul învaţă în numele lui Cristos prezent, propune adevărul care este Cristos însuşi, cuvântul său, felul său de a trăi şi de a merge înainte. Pentru preot este valabil ceea ce a spus Cristos despre El însuşi: “Învăţătura mea nu este a mea” (In 7,16); Cristos nu se propune deci pe sine însuşi, ci, ca Fiu, este vocea, cuvântul Tatălui. Şi preotul trebuie întotdeauna să spună şi să acţioneze aşa: “învăţătura mea nu este a mea, nu propovăduiesc ideile mele sau ceea ce îmi place, ci sunt gura şi inima lui Hristos şi fac prezentă această unică şi comună doctrină, care a creat Biserica universală şi care creează viaţa veşnică”. (Audienţa generală din 14 aprilie 2010).

Şi reaminteşte că, mai mult încă în timpuri dificile ca cele pe care le trăim, preotul este chemat să mărturisească Adevărul, să fie profet:
• Vocea preotului, drept consecinţă, nu rareori ar putea părea “vocea unuia care strigă în pustiu” (Mc 1,3), dar tocmai în aceasta constă forţa sa profetică: în a nu fi niciodată omologat, nici omologabil, la vreo cultură oarecare sau la mentalitatea dominantă, ci în a arăta unica noutate capabilă să înfăptuiască o autentică şi profundă reînnoire a omului, şi anume că Cristos este Cel Viu, este Dumnezeu cel aproape, Dumnezeul care lucrează în şi pentru viaţa lumii şi ne dăruieşte adevărul, felul de a trăi (Audienţa generală din 14 aprilie 2010).

„A fi până la capăt preoţi şi nimic altceva”: aceasta, observă Papa vorbind participanţilor la plenara Congregaţiei pentru Cler, este ceea ce credincioşii cer de la cine şi-a consacrat propria viaţă lui Dumnezeu. Benedict al XVI-lea reafirmă necesitatea pentru preoţi de a trăi o „viaţă profetică fără compromisuri”:
• Este mare nevoie de preoţi care să vorbească despre Dumnezeu lumii şi care să-i prezinte lui Dumnezeu lumea; oameni nesupuşi modelor culturale efemere, dar capabili să trăiască în mod autentic acea libertate pe care singură certitudinea apartenenţei la Dumnezeu este în măsură să o dea (Audienţa Congregaţiei pentru Cler din 12 martie 2010).

Dar care este inima, temeiul instituirii preoţiei? Benedict al XVI-lea întrevedea aceasta în afirmaţia lui Isus „Nu vă mai chem servitori, dar prieteni”:
• Acesta este sensul profund la a fi preot: a deveni prieten al lui Isus Cristos. Trebuie să ne angajăm zi de zi în direcţia acestei prietenii. Prietenia înseamnă comuniune în gândire şi în voinţă (...) Şi această comuniune de gândire nu este doar ceva intelectual, ci şi o comuniune a sentimentelor şi a voinţei şi de aceea şi a acţiunii. Aceasta înseamnă că trebuie să îl cunoaştem pe Isus într-un mod şi mai personal, ascultându-l, trăind alături de el, petrecând timp cu el (Liturghia Sfinţirii Crismei în Joia Sfântă 13 aprilie 2006).

De la Papa, în special în Anul Sfintei Preoţii, vine încurajarea pentru preoţi de a descoperi frumuseţea slujirii lor. Pontiful indică dimensiunea, mai mult relaţia în care pot găsi limfa mereu nouă pentru propria misiune, pentru drumul lor:
• E nevoie a sta cu Isus pentru a putea sta cu alţii. Aceasta este inima misiunii. În tovărăşia lui Cristos şi a fraţilor fiecare preot poate găsi energiile necesare pentru a lua asupra sa grija faţă de oameni, a se îngriji de nevoile spirituale şi materiale pe care le întâmpină, pentru a învăţa prin cuvinte mereu noi, dictate de iubire, adevărurile veşnice ale credinţei de care le este sete şi contemporanilor noştri (Audienţa acordată Fraternităţii Sfântul Carol Borromeo din 12 februarie 2011).

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci