Bucuria credinţei în Dumnezeu, antidot la diferitele forme de idolatrie: reflecţii
după cateheza Papei despre profetul Ilie
RV 17 iun 2011.Cine crede în Dumnezeu se eliberează
de falsa credinţă; cine nu crede, se expune la riscul noilor forme de sclavie.
Cateheza lui Benedict al XVI-lea prezentată la audienţa generală
de miercuri, 15 iunie, a atras atenţia mai multor analişti pentru mesajul extrem de
simplu dar mereu actual: credinţa conduce la libertate, idolatria, la robie.
Într-un
editorial publicat de cotidianul italian Avvenire, Giacomo Samek Lodovici cuprinde
învăţătura Papei într-un titlu care vorbeşte de la sine: "Antidotul la idolatrie".
Vă prezentăm o sinteză a acestui articol.
"Referindu-se la personalitatea
şi evenimentele profetului Ilie, Papa a abordat în mod special tema idolatriei, spunând
că este o atitudine nu doar a celor din vechime, dar şi a unora dintre contemporanii
noştri, cu sau fără credinţă. Idolii ultimelor două secole şi de fiecare zi, sunt
de exemplu, Rasa, Comunismul, Nazismul, Natura, Ştiinţa, Politica, etc., cu alte cuvinte,
diferitele divinităţi în faţa cărora construiesc altare ideologii diverse, sau plăcerea,
sexul, drogurile, succesul, banii, etc. Cum Dumnezeu nu poate fi manipulat şi darurile
sale, el le oferă prin har, chiar şi omul de credinţă caută "ceva care poate fi gestionat
cu propriile puteri" şi îşi imaginează că poate "sluji la doi stăpâni", acolo unde,
în schimb, "la absolutul lui Dumnezeu, omul de credinţă trebuie să răspundă cu o iubire
absolută, totală, care să cuprindă întreaga viaţă, puterile şi inima sa".
Cu
privire la omul care nu crede, a continuat Benedict al XVI-lea, "acolo unde dispare
Dumnezeu", deseori "omul cade în sclavia idolatriilor, după cum au dovedit regimurile
totalitare şi după cum arată diferitele forme de nihilism, care îl fac pe om dependent
de idoli, de idolatrii; îl fac să devină sclav". Să ne gândim de exemplu, subliniază
jurnalistul, la dependenţa de droguri şi de plăcerile trupeşti. Aşadar, fără a generaliza
dar nu rareori, e adevărat ceea ce spuneau diferiţi filosofi şi teologi, printre care
şi Karl Barth: "când cerul se goleşte de Dumnezeu, pământul se umple de idoli".
Reflecţia
Papei poate fi pusă în legătură cu actul de credinţă. Credinţa în ajutorul şi existenţa
unei realităţi care vindecă, eliberează şi dă plinătate - la acestea, în definitiv,
omul se aşteaptă de la idolii săi – este conaturală, chiar şi pentru filosoful Kant
care considera imposibil un discurs raţional despre o realitate supranaturală. În
acest sens, chiar şi formele culturale raţionaliste au un substrat de mister: de exemplu,
în timpul Iluminismului se răspândesc sectele ezoterice, sau, în timpul Pozitivismului
se răspândeşte tot mai mult spiritismul.
În orice caz, reia autorul articolului,
oamnii din toate timpurile cad nu rareori în idolatrie. Avea dreptate Chesterton care
spunea că drama omului modern nu este faptul că nu mai crede în nimic, ci de a crede
în orice. E suficient să se ţină cont de cifra de afaceri colosală care se conturează
de pe urma activităţii de magie, vrăjitorie, cartomanţie şi altele, spre care se îndreaptă
nu doar persoane cu o educaţie slabă dar şi profesinişti, oameni politici şi manageri
de renume.
Pe scurt, omul contemporan nu rareori crede într-o realitate supranaturală,
dar deseori neglijează revelaţia lui Dumnezeu. La fel, fiecare are în fond un Dumnezeu,
un scop ultim global al existenţei sale – care uneori se modifică pe parcursul vieţii
– faţă de care îşi organizează întreaga viaţă. Un idol din cei menţionaţi mai sus,
sau alţi idoli, sau chiar propria persoană (...). Evident, nu este cazul să facem
aici o comparaţie între aceste scopuri ultime şi Dumnezeul creştin, dar e spaţiul
pentru o invitaţie adresată oamenilor care nu cred în Dumnezeu: încercaţi să-l cunoaşteţi,
aşa cum face căutătorul de comori fără să fie sigur că acestea există sau nu! Nu vă
mulţumiţi cu învăţătura creştinească primită pe când eraţi copii, sau cu imaginea,
deseori de caricatură, a lui Dumnezeu, pe care o transmit mass-media" (Giacomo
Samek Lodovici, "Antidoto all'idolatria", Avvenire, 16.06.2011, p. 2).