S-a suit la ceruri - şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va veni cu mărire": în rezumat, epilogul volumului II "Isus din Nazaret", contibuţie la predica "Înălţării Domnului"

(RV - 2 iunie 2011) După premisă şi cele 9 capitole, volumul doi al Cărţii "Isus din Nazaret" a lui Benedict al XVI-lea se încheie cu un epilog intitulat "Perspective. S-a suit la ceruri - şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va veni cu mărire". O sinteză a acestui material mi se pare foarte util pentru predica sau meditaţia la solemnitatea "Înălţării Domnului".
Ştim că perioada apariţiilor Celui Înviat a fost limitată în timp. Se vorbeşte de 40 de zile. Sensul apariţiilor este clar în toată tradiţia: este vorba de trebuinţa de a reuni un cerc de ucenici care să poată mărturisi că Isus nu a rămas în mormânt, dar că este viu. Mărturia concretă a ucenicilor lui Isus „se traduce în mod esenţial într-o misiune: ei trebuie să vestească lumii că Isus este Cel Viu - Viaţa însăşi”. Încă o dată au sarcina de a-l strânge, înainte de toate pe Israel, în jurul lui Isus înviat. Dar destinaţia ultimă a misiunii trimişilor lui Isus este universală: „Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi şi convertiţi popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Mt 28,18-19). „Îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului" (Fap 1, 8b). *n acest sens, se orientează ciclul lecturilor anului A,

Dar să ne îndreptăm privirea spre concluzia Evangheliei lui Luca, propusă în ciclul liturgic al anului C. Acolo se povesteşte că Isus apare apostolilor care, împreună cu cei doi ucenici de la Emaus, sunt adunaţi la Ierusalim. El mănâncă cu ei şi le dă unele instrucţiuni. Ultimele fraze ale Evangheliei spun: „Apoi i-a scos până spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat, iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer. Iar ei, adorându-l, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare şi stăteau tot timpul în templu, binecuvântându-l pe Dumnezeu” (24,50-53).

Această concluzie ne surprinde. Luca ne spune „că ucenicii erau plini de bucurie după ce Domnul se îndepărtase definitiv de ei”. Ne-am fi aşteptat contrarul: supărare şi tristeţe. În schimb ucenicii „nu se simt abandonaţi…Sunt siguri că Cel Înviat…tocmai acum este prezent în mijlocul lor într-un mod nou şi puternic”, o prezenţă alături de toţi şi invocabilă din partea tuturor - de-a lungul întregii istorii - şi în toate locurile”. Cu toate acestea, adesea, ucenicilor lui Isus continuă să le fie teamă, precum apostolilor pe Lacul Tiberiade în timpul furtunii”. „Şi astăzi barca Bisericii, cu vântul contrar al istoriei, navighează pe oceanul agitat al timpului. Adesea se are impresia că este gata să se scufunde. Dar Domnul este prezent şi vine în momentul potrivit…aceasta este încrederea creştinilor, motivul bucuriei noastre”, în aşteptarea că Isus va veni din nou în slavă.

„Credinţa în întoarcerea lui Cristos este al doilea pilastru al profesiunii creştine…Aceasta implică certitudinea în speranţa că Dumnezeu va şterge orice lacrimă, nu va rămâne nimic care să fie lipsit de sens, orice injustiţie va fi depăşită şi stabilită dreptatea. Biruinţa iubirii va fi ultimul cuvânt al istoriei lumii. Pentru ’timpul intermediar’ creştinilor li se cere…vigilenţă… Vigilenţa înseamnă în primul rând deschidere spre bine, spre adevăr, spre Dumnezeu, în mijlocul unei lumi adesea inexplicabile şi în mijlocul puterii răului”. „Creştinii invocă venirea definitivă a lui Isus şi văd în acelaşi timp cu bucurie şi gratitudine că el deja acum anticipează această venire a sa, deja acum intră în mijlocul nostru…’Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii’”.

„Mă duc şi vin la voi”, spune Isus la Ioan 14,28. Plecarea sa este în acelaşi timp o venire, un nou mod de a fi aproape, de a fi prezent alături de fiecare cu o prezenţă permanentă de care şi Ioan leagă sentimentul bucuriei despre care vorbeşte Luca. Întrucât Isus este la dreapta Tatălui, el nu este departe, ci este aproape de noi, necondiţionat de spaţiu. Fiind la Tatăl este alături de fiecare aşa cum este Dumnezeu Tatăl.

Revenim încă o dată la încheierea Evangheliei lui Luca. Isus i-a condus pe ai săi aproape de Betania, ne este spus: „ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat, iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer” (24,50)
Isus pleacă binecuvântând. Binecuvântând se duce şi rămâne în binecuvântare. Mâinile sale rămân întinse peste această lume. Mâinile sale binecuvântătoare sunt ca un acoperiş care ne protejează. Dar sunt în acelaşi timp un gest de deschidere care desface lumea pentru ca cerul să poată pătrunde şi deveni în ea o prezenţă continuă.

În gestul mâinilor care binecuvântează se exprimă raportul durabil al lui Isus cu ucenicii săi, cu lumea. Plecând de la noi, el vine pentru a ne ridica deasupra condiţiei noastre şi pentru a deschide lumea înaintea lui Dumnezeu. De aceea, ucenicii au putut să se bucure, când de la Betania s-au întors acasă. În credinţă ştim că Isus, binecuvântând, ţine mâinile sale întinse peste noi. Aceasta este raţiunea permanentă a bucuriei creştine.

rv/A. Lucaci