Papa la audienţa generală: omul să învingă ispita de a-şi construi un „dumnezeu” după schemele sale proprii. Moise, model de mijlocitor în rugăciune, prefigurare a mijlocitorului prin excelenţă, între Dumnezeu şi oameni, Isus Cristos

(RV - 1 iunie 2011) Episodul „viţelului de aur” povestit în Cartea Exodului a fost firul călăuzitor al audienţei generale de miercuri dimineaţă, condusă de Benedict al XVI-lea în Piaţa Sfântul Petru în prezenţa a circa 20 de mi de persoane . Papa a reflectat încă o dată despre puterea rugăciunii de mijlocire, în special asupra modului în care Moise l-a înduplecat pe Dumnezeu să nu-l pedepsească pe poporul evreu, care a preferat un idol în locul său. La terminarea audienţei Benedict al XVI-lea a cerut rugăciuni pentru apropiata sa călătorie apostolică în Croaţia de sâmbătă 4 şi duminică 5 iunie.

Nu există îndoială că poporul evreu în drumul său spre Ţara făgăduită îi datorează lui Moise faptul de a fi fost protejat de Dumnezeu în miile de primejdii care i-au presărat aventura. De la libertatea iniţială implorată şi obţinută de la Faraon, la rugăciunile continue înălţate rând pe rând pentru ca lepra, focul, şerpii veninoşi, dar chiar frica şi răzvrătirea să nu frângă Legământul dintre Dumnezeu şi poporul ales, în orice împrejurare - a afirmat Benedict al XVI-lea - Moise străluceşte „ca mediator, ca mijlocitor de mântuire pentru Israel”. Un episod mai mult decât celelalte este emblematic, acela al „viţelului de aur”. Istoria este cunoscută: în timp ce pe vârful masivului Sinai Dumnezeu consemnează lui Moise Tablele Legii, jos, în vale, la poalele muntelui evreii murmură şi cârtesc de nemulţumire.

„Obosit de un mers cu un Dumnezeu imposibil de văzut”, acum când chiar „Moise, mijlocitorul, a dispărut”, poporul, a amintit Papa, cere, pretinde „o prezenţă tangibilă, palpabilă”, un dumnezeu „accesibil, manevrabil, la îndemâna omului”:
• Este aceasta o tentaţie constantă în drumul de credinţă: sustragerea de misterul divin construind un dumnezeu ce poate fi înţeles, corespunzând propriilor scheme, propriilor planuri. Ceea ce s-a întâmplat la Sinai dovedeşte toată inepţia şi vanitatea iluzorie a acestei pretenţii deoarece, cum ironic afirmă Psalmul 106, „au schimbat slava lor cu figura unui bou care mănâncă iarbă” (Ps 106,20).

Dumnezeu anunţă că vrea să-i pedepsească pe izraeliţii care au trădat bunăvoinţa sa; Moise reacţionează invocând clemenţă, îndurare într-un joc ce aminteşte de cel dintre Dumnezeu şi Abraham când este vorba de salvarea oraşelor Sodoma şi Gormora. Un joc în care - explică Papa Benedict - însuşi Creatorul vrea în realitate ca făptura să fie aceea care dezvăluie, prin ruga sa stăruitoare, că iertarea este unica „dorinţă a lui Dumnezeu”:
• Aceasta este mântuirea lui Dumnezeu, care implică îndurare, dar deopotrivă şi denunţarea adevărului păcatului, al răului care există, astfel că păcătosul, odată recunoscut şi refuzat propriul rău, să se poată lăsa iertat şi transformat de Dumnezeu. Rugăciunea de mijlocire face astfel activă, în cadrul realităţii corupte a omului păcătos, milostivirea divină, care află glas în suplica stăruitoare a rugătorului şi devine prezentă prin intermediul lui acolo unde este nevoie de salvare.

Benedict al XVI-lea s-a oprit asupra argumentărilor pe care Moise le aduce pentru a-l convinge pe Dumnezeu. De exemplu, faptul că l-a eliberat pe Israel de egipteni, pentru a-l face apoi să moară în pustiu, ar putea să determine poporul să-l considere pe Dumnezeu „incapabil să învingă păcatul şi să se arate mai tare decât rèul:
• Lucrarea de mântuire începută trebuie să fie completată; dacă Dumnezeu ar face să piară poporul său, asta ar putea fi interpretat ca semnul unei incapacităţi divine de a duce la bun sfârşit planul de mântuire. Dumnezeu nu poate permite aceasta: El este Domnul cel bun care salvează, garantul vieţii, este Dumnezeul îndurării şi al iertării, al eliberării de păcatul care ucide. Şi astfel Moise face apel la Dumnezeu, la viaţa interioară a lui Dumnezeu împotriva sentinţei exterioare.

Moise, continuă Papa, nu este preocupat doar de salvarea poporului său, ci şi de „numele” lui Dumnezeu, ca promisiunea sa să se manifeste în tot adevărul ei:
• În fapt, mijlocitorul vrea ca poporul lui Israel să fie teafăr, pentru că este turma pe care el i-a încredinţat-o, dar şi pentru că în acea salvare să se manifeste adevărata realitate a lui Dumnezeu. Iubirea pentru fraţi şi iubirea pentru Dumnezeu se întrepătrund în rugăciunea de mijlocire, sunt inseparabile. Moise, mijlocitorul, este omul prins între două iubiri, care în rugăciune se suprapun într-o singură dorinţă de bine.

Cerând să-l ierte pe Israel, Moise - afirmă Papa - „face apel la fidelitatea lui Dumnezeu”, fără a se preocupa câtuşi de puţin de sine. Moise, spune, este „mediator de viaţă”, mijlocitorul „care solidarizează cu poporul său”:
• Mijlocitorul nu caută scuze pentru păcatul neamului său, nu enumără presupuse merite nici ale poporului nici ale sale, dar face apel la gratuitatea lui Dumnezeu: un Dumnezeu liber, cu totul iubire, care nu încetează să-l caute pe cel care s-a îndepărtat, care rămâne mereu fidel sieşi şi oferă păcătosului posibilitatea de a se întoarce le el şi de a deveni, prin iertare, just şi capabil de fidelitate.

Într-un final intens, pronunţat liber, fără text, Papa a încheiat cateheza amintind cum şi această pagină din Vechiul Testament trimite la Noul, la figura adevăratului mediator trimis de Dumnezeu o dată pentru toate ca să salveze omenirea din toate timpurile, nu prin impunerea unei legi, ci prin oferirea propriei vieţi:
• În Moise care stă pe vârful muntelui faţă în faţă cu Dumnezeu şi se face mijlocitor pentru poporul său şi se oferă per sine (…) Părinţi Bisericii au văzut o prefigurare a lui Cristos, care pe înălţimea crucii stă realmente înaintea lui Dumnezeu, nu numai ca prieten, ci ca Fiu (…) mijlocirea sa este nu numai solidaritate, ci identificare cu noi: ne poartă pe noi toţi în trupul său. Şi astfel toată existenţa sa de om şi de Fiu al lui Dumnezeu este strigăt către inima lui Dumnezeu, este iertare, dar iertare ce transformă şi reînnoieşte.

De notat, între saluturile în diferite limbi, cel în poloneză în care Benedict al XVI-lea a vorbit din nou despre beatificarea lui Ioan Paul al II-lea, indicându-l tinerilor ca „tată”, „călăuză” şi „prieten” şi amintind statornicia sa în rugăciune şi deschiderea spre orice om.

Apoi în limba croată, Papa a făcut aluzie la apropiata sa călătorie apostolică la Zagreb din zilele de 4 şi 5 iunie pentru Ziua Naţională a Familiilor Croate:
•“Dok s radošću iščekujem taj susret... În timp ce aştept cu bucurie această întâlnire, vă invit să vă rugaţi pentru ca această călătorie a mea în acea scumpă ţară să poarte multe roade spirituale iar familiile creştine să fie sale a pământului şi lumină a lumii.

Ca de obicei, la terminarea audienţei generale s-a cântat rugăciunea Tatăl nostru în limba latină iar Pontiful a invocat peste toţi binecuvântarea apostolică, extinzând-o bucuros la toţi cei care o primesc şi pe calea undelor.

Aici serviciul audio:
rv/A.Lucaci