Benedict al XVI-lea: dezvoltarea muzicii sacre trebuie să fie fidelă tradiţiei

(RV - 1 iunie 2011) Biserica este „adevăratul subiect” al liturghiei şi, în acest sens muzica sacră trebuie să reuşească să implice adunarea liturgică, redând sensul „rugăciunii, al demnităţii şi frumuseţii” unei celebrări. Afirmă Benedict al XVI-lea într-un pasaj al scrisorii trimise cardinalului Zenon Grocholewski, prefect al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, cu ocazia celor 100 de ani de la întemeierea Institutului Pontifical de Muzică Sacră.

În zilele noastre s-ar putea întâmpla ca muzica pop să influenţeze negativ pe cea liturgică. În urmă cu un secol erau ariile de operă iar Pius al X-lea a decis că muzica sacră nu putea fi teren de cucerire pentru partiturile muzicale neadecvate să exprime legătura strânsă dintre note şi sensul divin al unei celebrări liturgice. De aceea - aminteşte Benedict al XVI-lea în scrisoarea sa - Pius al X-lea a fondat în 1911 Şcoala Superioară de Muzică Sacră, ridicată 20 de ani mai târziu la rangul de Institut Pontifical de către Pius al XI-lea. Sensul „reformei profunde” începute de Papa Giuseppe Sarto, explică mai departe Benedict al XVI-lea, trebuie recuperat în nevoia de a avea în Biserică un „centru de studiu şi de învăţământ” în măsură să transmită compozitorilor, maeştrilor de capelă şi liturgiştilor „liniile indicate de Suveranul Pontif”, în mod „fidel şi calificat”.

Benedict al XVI-lea acordă importanţă în scrisoarea sa unui aspect considerat de el „deosebit de preţios”, şi anume că astăzi „deşi în firească evoluţie”, este posibil a recupera „continuitatea substanţială a Magisteriului despre muzica sacră în Liturghie”. În timpurile recente, Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea - scrie Papa - au reafirmat „scopul muzicii sacre” şi „criteriile fundamentale ale tradiţiei”: „sensul rugăciunii, al demnităţii şi frumuseţii; aderenţa deplină la textele şi gesturile liturgice; implicarea adunării şi, în consecinţă, adaptarea legitimă la cultura locală, păstrând, în acelaşi timp, universalitatea limbajului; primatul - a continuat - al cântului gregorian, ca model eminent de muzică sacră, şi valorizarea chibzuită şi înţeleaptă a celorlalte forme expresive, care fac parte din patrimoniul istoric-liturgic al Bisericii, în special, dar nu numai, polifonia; importanţa grupului calificat „schola cantorum”, în special în bisericile catedrale”.

Cu toate acestea, a spus la un anumit punct Pontiful, „trebuie să ne întrebăm mereu din nou: cine este subiectul adevărat al Liturghiei? Răspunsul este simplu: Biserica”. Nu este - a spus cu claritate - persoana individuală sau grupul care celebrează Liturghia, dar aceasta este în primul rând acţiune a lui Dumnezeu prin Biserică, care are o istorie a sa, tradiţia sa bogată şi creativitatea sa”. Liturgia, subliniază Benedict al XVI-lea „trăieşte dintr-un raport corect şi constant” dintre tradiţia sănătoasă şi o dezvoltare legitimă, şi deci şi muzica sacră. Ţinând cont mereu, conclude, „că aceste două concepte - pe care Părinţii Conciliului Vatican II le-au subliniat în mod clar - se integrează reciproc pentru că tradiţia este o realitate vie, include de aceea în sine principiul dezvoltării, al progresului”.

Aici serviciul audio:

rv/A.Lucaci