Papa la audienţa generală: Abraham şi rugăciunea de mijlocire. Rugăciune pentru Biserica chineză; salut în limba română

(RV - 18 mai 2011) "Rugăciunea are în sine o forţă divină, capabilă să salveze chiar omul cel mai nelegiuit şi să întrerupă „spirala păcatului”. La audienţa generală de miercuri dimineaţă în Piaţa Sfântul Petru, Benedict al XVI-lea a ţinut o cateheză despre figura exemplară a patriarhului Abraham ca om al rugăciunii de mijlocire, capacitatea sa de a mijloci la Dumnezeu pentru salvarea omenirii păcătoase. Pontiful s-a rugat pentru ca şi astăzi oamenii să se deschisă lui Dumnezeu, învingând „tristeţea” ce derivă din absenţa sa. Între saluturile particulare, de această dată şi unul în româneşte adresat unui mic grup de pelerini din România. La sfârşitul catehezei, rugăciunea Papei pentru Biserica chineză în vederea comemorării de la 24 mai, Sfânta Fecioara Maria, Ajutorul Creştinilor, cinstită la Sanctuarul Sheshan de lângă Shanghai.

Ceea ce Papa povesteşte, într-o cateheză pe cât de profundă pe atât de angajantă, este istoria puterii rugăciunii de mijlocire, de la patriarhul Abraham până la Isus. După ce a introdus în două audienţe consecutive noul ciclu de cateheze dedicat rugăciunii ca „fenomen universal”, întrucât prezent în orice cultură, Benedict al XVI-lea pleacă acum de la un episod povestit în cartea Facerii capitulul 18, şi care îl are ca protagonist pe marele patriarh evreu, „părintele tuturor celor care cred”. Scena este binecunoscută: Dumnezeu este gata să distrugă locuitorii oraşelor Sodoma şi Gomora din cauza păcatelor lor care au ajuns până la cer. Abraham însă iese în faţă şi avansează o rugă stăruitoare cu o insistenţă de mare curaj: într-adevăr, va nimici Dumnezeu laolaltă pe cei drepţi împreună cu cei vinovaţi? Într-adevăr Judecătorul cel drept va fi atât de nedrept încât să nu se îndure şi să ierte oraşele întregi dacă în ele se vor găsi chiar numai 50 de nevinovaţi? Cu aceste cuvinte, afirmă Papa, „Abraham pune înaintea lui Dumnezeu necesitatea de e evita o justiţie sumară”. Mai mult, făcând apel la Dumnezeu în acel mod, Abraham nu se limitează la a mijloci pentru cei nevinovaţi, dar pentru toţi:
• Procedând astfel, pune în joc o nouă idee de dreptate: nu aceea care se mărgineşte la a pedepsi pe cei vinovaţi, aşa cum fac oamenii, dar o dreptate diferită, divină, care caută binele şi îl creează printr-o iertare ce transformă păcătosul, îl converteşte şi îl salvează. Cu rugăciunea sa, deci, Abraham nu invocă o justiţie ca pură retribuţie, dar o intervenţie de mântuire care, ţinând cont de nevinovaţi, să elibereze de vină pe cei nelegiuiţi, iertându-i.

Gândirea lui Abraham, relevă Benedict al XVI-lea „ pare cvasi paradoxală” şi s-ar putea sintetiza astfel: nu se pot trata cei inocenţi ca cei vinovaţi, pentru că „acest lucru ar fi injust”:
•…trebuie în schimb să fie trataţi cei vinovaţi ca inocenţii, punând în act o dreptate ’superioară’, oferindu-le o posibilitate de salvare, deoarece, dacă răufăcătorii acceptă iertarea lui Dumnezeu şi mărturisesc vina lăsându-se salvaţi, nu vor mai continua să facă răul, vor deveni şi ei drepţi, fără nevoia de a mai fi pedepsiţi.

Dreptatea lui Dumnezeu este „superioară” pentru că nu este pedepsire, ci îndurare. Abraham ştie aceasta şi prin urmare, observă Benedict al XVI-lea, nu cere de la Dumnezeu ceva care este împotriva dreptăţii sale, ci „bate” la inima sa, mai mult sapă „în abisurile milostivirii divine” cutezând mai mult, aproape smulgându-i lui Dumnezeu posibilitatea de salvare pentru Sodoma şi Gomora chiar numai cu 10 drepţi, întrucât ştie că dorinţa lui Dumnezeu este întotdeauna aceea de „a salva, a da viaţă, a transforma răul în bine”:
• Cu suplica sa, Abraham împrumută vocea sa, ba chiar inima sa, voinţei divine: dorinţa lui Dumnezeu este milostivire, iubire şi voinţă de salvare (…) Cu vocea rugăciunii sale, Abraham dă glas dorinţei lui Dumnezeu, care nu este aceea de a distruge, ci de a salva Sodoma, de a da viaţă păcătosului convertit.

Din păcate, aminteşte Papa, nici chiar zece drepţi nu sunt găsiţi în Sodoma şi Gomora şi oraşele sfârşesc prin a fi distruse. Dumnezeu este bun, spune, dar are nevoie „de mică părticică de bine de la care să pornească pentru a salva un mare rău”, o „transformare din interior, are nevoie de o oarecare platformă de bine” pentru a preface „ura în iubire, răzbunarea în iertare”. Pentru a prinde „înăuntrul realităţii bolnave” acel „germen de bine care poate reînsănătoşi şi da viaţa”. De aici trebuinţa rugăciunii:
• Ca în oraşele noastre să se găsească germenul de bine; ca să facem tot posibilul pentru ca să fie nu numai zece drepţii, pentru a face realmente să trăiască şi să supravieţuiască oraşele noastre şi pentru ca să ne salvăm de această amărăciune interioară care este absenţa lui Dumnezeu.

Această istorie are un epilog extraordinar. Dacă pentru Sodoma şi Gomora mântuirea putea depinde de prezenţa a zece drepţi, mai târziu pentru Ierusalim - cum va zice profetul Ieremia - va fi suficient chiar şi un singur drept pentru ca cetatea să fie salvată. „Numărul - notează Benedict al XVI-lea - a mai coborât încă, bunătatea lui Dumnezeu se arată încă mai mare. Şi totuşi asta încă nu este de-ajuns, milostivirea supraabundentă a lui Dumnezeu nu află răspunsul de bine pe care îl caută şi Ierusalimul cade sub asediul duşmanului”:
• Va trebui ca Dumnezeu însuşi să devină acel drept. Şi acesta este misterul Întrupării: pentru a garanta un drept, El însuşi se face om (…) Dreptul definitiv, Inocentul desăvârşit care va purta mântuirea lumii întregi murind pe cruce, iertând şi mijlocind pentru cei care ’nu ştiu ceea ce fac’. Atunci rugăciunea fiecărui om va găsi răspunsul său, atunci fiecare mijlocire a noastră va fi pe deplin ascultată.

La terminarea expunerii unui rezumat al catehezei în diferite limbi, Papa a salutat preoţii ajunşi la terminarea studiilor lor la Universităţile Pontificale din Roma, îndemnându-i - odată întorşi în ţările lor de origine - „să facă să fructifice experienţa culturală şi de comuniune preoţească” acumulată în anii de pregătire. Alte saluturi particulare s-au referit la diaconii de la Colegiul Urban de Propaganda Fide şi călugării Congregaţiei Preasfântului Sacrament şi a Misionarilor Monfortani reuniţi în Capitulul general. Fie ca din aceste întâlniri să izvorască pentru ambele Institute „o reînnoită ardoare religioasă pentru a sluji cu bucurie Evanghelia”.

Între saluturile în diferite limbi, şi unul adresat micului grup de pelerini din România:
• Adresez un cordial salut vouă, pelerinilor români. Asigurând pentru voi şi pentru toţi conaţionalii voştri o amintire în rugăciune invoc peste fiecare Binecuvântarea mea. Cristos a înviat!

Ca de obicei, la terminarea audienţei s-a cântat rugăciunea Tatăl nostru în limba latină iar Pontiful a invocat peste toţi binecuvântarea apostolică, extinzând-o bucuros la toţi cei care o primesc în spirit de credinţă chiar numai pe calea undelor.

Aici serviciul audio:

rv/al