Duminica a IV-a a Paştelui, Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (15 mai 2011)
(RV - 14 mai 2011) "Capacitatea de a cultiva vocaţiile este semn caracteristic
al vitalităţii unei Biserici locale". „Fiecare Biserică locală să devină tot mai
sensibilă şi atentă la pastoraţia vocaţiilor, educând la diferitele nivele, familial,
parohial, asociativ, mai ales pe tineri”: scrie Benedict al XVI-lea în Mesajul
său pentru cea de-a 48-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, publicat pe 15 noiembrie
2010, şi care se celebrează duminică 15 mai, în Duminica a IV-a a Paştelui cu Evanghelia
Bunului Păstor. Ediţia din acest an ne invită să reflectăm asupra temei: "A propune
vocaţiile în Biserica locală”.
Propunem amnple pasaje din Mesajul Sfântului
Părinte:
Vocaţiile la slujirea preoţească şi la viaţa consacrată -
călugări, călugăriţe, laici consacraţi - sunt în primul rând rod al unui contact
constant cu Dumnezeul cel viu şi al unei rugăciuni insistente care se înalţă către
"Domnul secerişului" fie în comunităţile parohiale, fie în familiile creştine,
fie în cenaclurile pentru vocaţii.
Arta de a promova
şi de a îngriji vocaţiile are un luminos punct de referinţă în paginile din Evanghelie
în care Isus îi cheamă pe discipolii săi să-l urmeze şi îi educă cu iubire şi atenţie.
Obiect special al atenţiei noastre este modul în care Isus i-a chemat pe cei mai apropiaţi
colaboratori ai săi ca să vestească împărăţia lui Dumnezeu (Cf Lc 10,9). Înainte
de toate, apare clar că primul act a fost rugăciunea pentru ei: înainte de a-i chema,
Isus a petrecut noaptea singur, în rugăciune şi în ascultarea voinţei Tatălui (Cf
Lc 6,12), într-o urcare interioară mai presus de lucrurile de toate zilele. Chemarea
discipolilor se naşte tocmai în colocviul intim al lui Isus cu Tatăl.
Domnul,
la începutul vieţii sale publice, a chemat câţiva pescari, ocupaţi cu lucrul pe malurile
lacului Galileii: "Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!" (Mt 4,19).
Le-a arătat lor misiunea sa mesianică prin numeroase "semne" care indicau iubirea
lui faţă de oameni şi darul milostivirii Tatălui; i-a educat prin cuvânt şi prin viaţă
pentru a fi pregătiţi ca să fie continuatori ai operei sale de mântuire; în sfârşit,
"ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl" (In
13,1), le-a încredinţat memorialul morţii şi învierii sale, şi înainte de a fi înălţat
la cer i-a trimis în toată lumea cu porunca: "Aşadar, mergeţi, şi faceţi ucenici din
toate naţiunile" (Mt 28,19).
Este o propunere, angajantă şi exaltantă,
aceea pe care Isus o face celui căruia îi spune "Urmează-mă!": îi invită să intre
în prietenia lui, să asculte îndeaproape cuvântul lui şi să trăiască împreună cu el;
îi învaţă dăruirea totală lui Dumnezeu şi răspândirii Împărăţiei sale după legea Evangheliei:
"Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare,
aduce rod mult" (In 12,24); îi invită să iasă din voinţa lor închisă, din ideea
lor de autorealizare, pentru a se cufunda într-o altă voinţă, cea a lui Dumnezeu şi
a se lăsa conduşi de ea; îi face să trăiască o fraternitate, care se naşte din această
disponibilitate totală faţă de Dumnezeu (Cf Mt 12,49-50), şi care devine trăsătura
distinctivă a comunităţii lui Isus: "Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii
mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35).
Şi astăzi,
urmarea lui Cristos este angajantă; înseamnă a învăţa să ţinem privirea îndreptată
spre Isus, să-l cunoaştem intim, să-l ascultăm în Cuvânt şi să-l întâlnim în Sacramente;
înseamnă a învăţa să conformăm propria voinţă cu a lui. E vorba de o adevărat şcoală
de formare pentru cei care se pregătesc pentru slujirea sacerdotală şi pentru viaţa
consacrată, sub conducerea autorităţile bisericeşti competente. Domnul continuă să
cheme, în toate perioadele vieţii, să împărtăşim misiunea lui şi să slujim Biserica
în slujirea preoţească şi în viaţa consacrată, şi Biserica "este chemată să păstreze
acest dar, să-l stimeze şi să-l iubească: ea este responsabilă de naşterea şi de maturizarea
vocaţiilor sacerdotale" (Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală
Pastorem dabo vobis, 41).
În special în acest timp al nostru
în care glasul Domnului pare sufocat de "alte glasuri" şi propunerea de a-l urma dăruind
propria viaţă, poate să apară prea dificilă, fiecare comunitate creştină, fiecare
credincios, ar trebui să asume cu conştiinţă angajarea de a promova vocaţiile. Este
important de a încuraja şi de a susţine pe cei care arată semne clare ale chemării
la viaţa sacerdotală şi la consacrarea călugărească, pentru ca să simtă căldura întregii
comunităţi în a spune "da"-ul lor lui Dumnezeu şi Bisericii. Eu însumi îi încurajez
aşa cum am făcut cu aceia care s-au decis să intre în seminar şi cărora le-am scris:
"Aţi făcut bine să procedaţi aşa. Pentru că oamenii mereu vor avea nevoie de Dumnezeu,
chiar şi în epoca dominării tehnice a lumii şi a globalizării: de Dumnezeu care ni
s-a arătat în Isus Cristos şi care ne adună în Biserica universală, pentru a învăţa
cu el şi prin intermediul lui adevărata viaţă şi pentru a ţine cont de criteriile
adevăratei umanităţi şi a le face eficace" (Scrisoare către seminarişti, 18
octombrie 2010).
Este nevoie ca fiecare Biserică locală să devină tot mai
sensibilă şi atentă la pastoraţia vocaţională, educând la diferitele nivele, familiar,
parohial, asociativ, mai ales pe pe tineri, băieţi şi fete - aşa cum a făcut Isus
cu discipolii - să-şi formeze o prietenie genuină şi afectuoasă cu Domnul, cultivată
în rugăciunea personală şi liturgică; să înveţe ascultarea atentă şi rodnică a Cuvântului
lui Dumnezeu, printr-o familiaritate crescândă cu Sfintele Scripturi; să înţeleagă
că a intra în voinţa lui Dumnezeu nu elimină şi nu distruge persoana, ci permite să
se descopere şi să se urmeze adevărul cel mai profund despre ei înşişi; să trăiască
gratuitatea şi fraternitatea în raporturile cu alţii, pentru că numai deschizându-se
iubirii lui Dumnezeu găsesc adevărata bucurie şi realizarea deplină a propriilor aspiraţii.
"A propune vocaţiile în Biserica locală", înseamnă a avea curajul de a indica, printr-o
pastoraţie vocaţională atentă şi adecvată, această cale angajantă a urmării lui Cristos,
care, fiind bogată de sens, este capabilă să implice întreaga viaţă.
Mă adresez
în mod deosebit vouă, dragi confraţi întru episcopat. Pentru a da continuitate şi
răspândire misiunii voastre de mântuire în Cristos, este important "să favorizaţi
cât mai mult vocaţiile preoţeşti şi călugăreşti şi în mod deosebit pe cele misionare"
(Decretul Christus Dominus, 15). Domnul are nevoie de colaborarea voastră pentru
ca să poată ajunge chemările lui la inimile celor pe care i-a ales. Aveţi grijă în
alegerea lucrătorilor pentru Centrul Diecezan Vocaţii, instrument preţios de promovare
şi organizare a pastoraţiei vocaţiilor şi a rugăciunii care o susţine şi îi garantează
eficacitatea. Aş vrea să vă amintesc, dragi confraţi episcopi, şi de grija faţă de
Biserica universală pentru o distribuire egală a preoţilor în lume. Disponibilitatea
voastră faţă de dieceze care au puţine vocaţii devine o binecuvântare a lui Dumnezeu
pentru comunităţile voastre şi este pentru credincioşi mărturia unei slujiri sacerdotale
care se deschide cu generozitate la necesităţile întregii Biserici.
Conciliul
al II-lea din Vatican a amintit în mod explicit că "promovarea vocaţiilor preoţeşti
este o îndatorire a întregii comunităţi creştine şi ea trebuie să urmărească acest
scop în primul rând printr-o viaţă pe deplin creştină" (Decretul Optatam totius,
2). Doresc deci să adresez un salut fratern şi special şi încurajare celor care colaborează
în diferite moduri în parohii cu preoţii. În mod deosebit, mă adresez celor care pot
să-şi ofere propria contribuţie la pastoraţia vocaţiilor: preoţii, familiile, catiheţii,
animatorii. Preoţilor le recomand să fie capabili să dea o mărturie de comuniune cu
episcopul şi cu ceilalţi confraţi, pentru a garanta humusul vital noilor muguri de
vocaţii sacerdotale. Familiile să fie "însufleţite de spiritul credinţei, iubirii
şi evlaviei" (ibidem), capabile să-i ajute pe fii şi pe fiice să primească
cu generozitate chemarea la preoţie şi la viaţa consacrată. Cateheţii şi animatorii
asociaţiilor catolice şi ai mişcărilor ecleziale, convinşi de misiunea lor educativă,
să caute "să-i educe astfel pe tinerii încredinţaţi lor încât aceştia să poată percepe
chemarea divină şi să-i răspundă din toată inima" (ibidem).
Iubiţi
fraţi şi surori, angajarea voastră în promovarea şi în îngrijirea vocaţiilor capătă
plinătate de sens şi de eficacitate pastorală atunci când se realizează în unitatea
Bisericii şi este îndreptată spre slujirea comuniunii. Pentru aceasta, orice moment
al vieţii comunităţii bisericeşti - cateheza, întâlnirile de formare, rugăciunea liturgică,
pelerinajele la sanctuare - este o oportunitate preţioasă pentru a trezi în poporul
lui Dumnezeu, îndeosebi în cei mai mici şi în tineri, simţul de apartenenţă la Biserică
şi responsabilitatea răspunsului la chemarea la preoţie şi la viaţa consacrată, făcut
cu alegere liberă şi conştientă.
Capacitatea de a cultiva vocaţiile este
semn caracteristic al vitalităţii unei Biserici locale.