Publicată Instrucţiunea “Universae Ecclesiae” pentru aplicarea documentului „Summorum Pontificum” despre Liturghia latină de dinaintea Conciliului Vatican II

(RV - 13 mai 2011) Necesitatea de a da Bisericii o serie de norme pentru reglementarea celebrării Sfintei Liturghii în limba latină, după ritul în vigoare până în 1962, care şi astăzi este considerată o „bogăţie” a Liturgiei romane. Acesta este motivul de bază al Instrucţiunii „Universae Ecclesiae”, făcută cunoscut vineri 13 mai de Comisia Pontificală „Ecclesia Dei” şi scrisă pentru a disciplina aplicarea Scrisorii Apostolice „Summorum Pontificum”, emanată în formă de Motu Proprio de Benedict al XVI-lea în 2007.

Partea introductivă a documentului „Universae Ecclesiae” clarifică în mod simplu şi imediat scopurile sale: în Biserică există grupuri de credincioşi, şi sunt „în creştere”, care, fiind „formaţi în spiritul formelor liturgice precedente Conciliului Vatican II”, doresc şi azi încă „să păstreze tradiţia antică”, şi anume faclutatea de a putea celebra Liturghia sau celelalte Sacramente după canoanele în vigoare până în 1962, cele conţinând ultimele actualizări aduse de Ioan al XXIII-lea şi conţinute în „Missale Romanum - Liturghierul Roman” al timpului. Ansambul acestor rituri din trecut nu a fost niciodată abolit nici renegat în vreun anume fel de Biserica de după Conciliu, care în schimb consideră încă străvechile formule o mare „bogăţie” a sa, ce trebuie „păstrată cu cinstea cuvenită”. Faptul este că - odată intrată în vigoare reforma liturgică a Vaticanului II prin noul Liturghier aprobat de Paul al VI-lea în 1970 - lipsea o normă detaliată care să disciplineze folosirea celui vechi şi din acest motiv Benedict al XVI-lea, explică Instrucţiunea, a scris în 2007 documentul Motu Proprio „Summorum Pontificum”: tocmai pentru a umple această lacună juridică.

În legătură cu faptul coexistenţei formei liturgice antice (pe care Biserica o numeşte formă extraordinară) alături de cea actuală (forma ordinară), Papa se exprimase cu claritate deja în urmă cu trei ani, în Scrisoarea cu care însoţea acl Motu Proprio. Şi instrucţiunea „Universae Ecclesiae” care poartă data de 30 aprilie 2011, citează cuvintele sale: „Nu există nici o contradicţie între prima şi a doua ediţie a Liturghierului Roman. În istoria liturgiei există creştere şi progres, dar niciodată ruptură. ceea ce pentru generaţiile anterioare era sacru, şi pentru noi rămâne sacru şi mare, şi nu poate fi dintr-odată cu totul interzis sau, de-a dreptul, judecat ca dăunător”. Nici nu există vreo incongruenţă cu faptul că Instrucţiunea Comisiei „Ecclesia Dei” dictează reguli pentru aplicarea documentului Motu Proprio la distanţa de peste trei ani. Directorul Sălii vaticane de presă, părintele Federico Lombardi, explică într-o notă că asta fusese prevăzut de Papa însuşi, care în 2007, invitase episcopii să scrie „trei ani după intrarea în vigoare” a documentului Motu Proprio, semnalând eventuale „dificultăţi” la care urma să se caute „remediu”.

După aceste explicaţii, şi după ce a amintit atribuţiile şi datoriile Comisiei „Ecclesia Dei”, însărcinată să urmărească aplicarea corectă a Scrisorii Ap. „Summorum Pontificum”, numerele de la 12 la 35 ale Instrucţiunii stabilesc ce e de făcut în cazul în care există în dieceze sau parohii „grupuri stabile de credincioşi”, care cer să se celebreze după vechile rituri liturgice latine. Înainte de toate, se citeşte, episcopii au îndatorirea de „a adopta măsurile necesare pentru a garanta respectarea formei extraordinare a Ritului Roman”. Chiar fiecare preot, parohi sau rectori, sunt îndemnaţi la un „spirit de generoasă primire” în evaluarea cererii unor asemenea grupuri. Totuşi, se specifică la nr. 16, în cazul în care un preot ocazional într-o parohie şi cere să celebreze în latină, parohul sau responsabilul Bisericii „să admită - se afirmă - atare celebrare”. La rândul lor, grupurile de credincioşi care cer să poată celebra după uzi vechi într-o biserică parohială, într-un oratori sau într-o capelă, pot fi constituiţi şi de persoane provenite „din diferite parohii sau dieceze”. Din contra (nr. 19), interzice ca aceşti credincioşi să aparţină sau să susţină grupuri „contrare validităţii sau legitimităţii Sfintei Liturghii sau ale Sacramentelor celebrate în forma ordinară” şi care se declară împotriva Papei „ca Păstor Suprem al Bisericii universale”.

Instrucţiunea aminteşte, între altele, că posibilitatea de a celebra în forma extraordinară este extinsă la „sanctuare şi la locurile de pelerinaj”; că grupurile de credincioşi amintite pot să o ceară pentru celebrarea Triduum-ului pascal şi că este chiar posibil să o folosească pentru ritul administrării Mirului şi în unele cazuri pentru hirotonirea preoţească. Norma identifică de asemenea în „cunoaşterea elementelor de bază” ale limbii latine una din caracteristicile care îl fac „apt” pe preot să celebreze după vechile formule, şi cere seminarelor să-i înzestreze pe viitorii preoţi cu o „pregătire adecvată” în materie. Alte norme disciplinează folosirea cărţilor liturgice şi a breviarului, a celebrării Liturghiei aşa-zise „fără popor”, a lecturilor Liturghiei care, conform Liturghierului din 1962, pot fi proclamate sau „exclusiv în limba latină”, sau urmate de traducerea în „limba vernaculară”, sau chiar, în aşa-zisele „Liturghii citite”, numai în limba vernaculară.

Instrucţiunea stabileşte ca în caz de contraste, de exemplu împotriva unor eventuale decizii adoptate de un episcop contrare documentului Motu Proprio, se poate face recurs la Comisia „Ecclesia Dei” - rămânând valabilă, aminteşte părintele Lombardi în nota sa, „posibilitatea de a ataca mai departe deciziile Comisiei înseşi la Tribunalul suprem al Signaturii Apostolice”:

Terminată lectura, explică directorul Sălii vaticane de presă, „rămâne impresia unui text de mare echilibru, ce intenţionează să favorizeze - după intenţia Papei - folosirea în linişte a Liturghiei şi celorlalte acte liturgice de dinaintea reformei din parte preoţilor şi credincioşilor care, într-adevăr, le simt dorinţa sinceră pentru binele lor spiritual; mai mult, că vrea să garanteze legitimitatea şi valabilitatea efectivă a acestui uz în măsura pe cât posibil în mod rezonabil. În acelaşi timp - încheie părintele Lombardi - textul este animat de încrederea în chibzuinţa pastorală a episcopilor, şi insistă foarte puternic asupra spiritului de comuniune bisericească ce trebuie să fie prezent în toţi - credincioşi, preoţi, episcopi - pentru ca finalitatea de reconciliere, atât de prezentă în decizia Sfântului Părinte, să nu fie împiedicată sau zădărnicită, ci favorizată şi atinsă”.

rv/A.Lucaci