Predica lui Benedict al XVI-lea la Liturghia de beatificare a papei Ioan Paul al II-lea,
dumincă 1 mai 2011 (text integral)
(RV - 1 mai 2011) Iubiţi fraţi şi surori,
În urmă cu şase ani ne găseam în această Piaţă pentru a celebra funeraliile papei Ioan Paul al II-lea. Profundă era durerea pentru pierdere, dar mai mare încă era sensul unui mare har ce învăluia Roma şi întreaga lume: harul care era ca rodul întregii vieţi al iubitului meu predecesor, şi în special al mărturiei sale în suferinţă. Deja în acea zi, noi simţeam planând în aer parfumul sfinţeniei sale, iar Poporul lui Dumnezeu a manifestat în multe feluri veneraţia sa faţă de el. De aceea am voit ca, în respectul cuvenit normelor Bisericii, cauza sa de beatificare să poată proceda cu o discretă rapiditate. Şi iată că ziua aşteptată a sosit: a sosit în scurt timp, căci aşa i-a plăcut Domnului: Ioan Paul al II-lea este fericit!
Doresc să adresez salutul meu cordial vouă tuturor care, pentru această fericită împrejurare, aţi venit atât de numeroşi la Roma din orice parte a lumii. Domni Cardinali, Patriarhi ai Bisericilor Orientale, Confraţi în Episcopat şi în Preoţie, Delegaţii Oficiale, Ambasadori şi Autorităţi, persoane consacrate şi credincioşi laici, şi îl extind la toţi care sunt uniţi cu noi prin radio şi televiziune.
Această Duminică este a doua a Paştelui, pe care fericitul Ioan Paul al II-lea a dedicată Divinei Milostiviri. De aceea a fost aleasă această dată pentru celebrarea de azi, pentru că printr-un plan providenţial, predecesorul mei şi-a da duhul lui Dumnezeu chiar în seara ajunului acestei date. În afară de aceasta, astăzi, este prima zi a lunii mai, luna Mariei; şi este şi comemorarea Sfântului Iosif Muncitorul. Aceste elemente contribuie la îmbogăţirea rugăciunii, ne ajută şi pe noi ca să fim pelerini în timp şi în spaţiu; în timp ce în Cer, mult diferită este sărbătoarea între îngeri şi sfinţi. Şi totuşi, unul singur este Dumnezeu, şi unul este Cristos Domnul, care ca o punte uneşte pământul şi Cerul, iar noi în acest moment ne simţim mai mult ca oricând aproape, aproape părtaşi la Liturghia cerească.
„Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!" (In 20, 29). În Evanghelia de azi Isus pronunţă această fericire: fericirea credinţei. Ea ne impresionează în mod particular, pentru că suntem reuniţi tocmai ca să celebrăm o beatificare, şi mai mult încă pentru că astăzi a fost proclamat Fericit un papă, un succesor al lui Petru, chemat să-i întărească pe fraţi în credinţă. Ioan Paul al II-lea este fericit pentru credinţa sa, tare şi generoasă, apostolică. Şi amintim îndată cealaltă fericire: „Fericit eşti tu, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au descoperit acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri” (Mt 16,17). Ce i-a revelat Tatăl ceresc lui Simon? Că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu. Pentru această credinţă Simon devine „Petru”, stânca pe care Isus poate zidi Biserica sa. Fericirea veşnică a lui Ioan Paul al II-lea, pe care astăzi Biserica are bucuria de a o proclama, stă toată în aceste cuvinte ale lui Cristos: „Fericit eşti tu, Simon” şi „Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!". Fericirea credinţei, pe care şi Ioan Paul al II-lea a primit-o în dar de la Dumnezeu Tatăl, pentru edificarea Bisericii lui Cristos.
Dar gândul nostru merge la o altă fericire, care în Evanghelie le precede pe toate celelalte. Este cea a Fecioarei Maria, Mama Răscumpărătorului. Ei, care abia îl zămislise pe Isus în sânul său, Sfânta Elisabeta îi zice: „Fericită eşti tu, care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul" (Lc 1,45). Fericirea credinţei îşi are modelul în Maria, şi toţi suntem bucuroşi că beatificarea lui Ioan Paul al II-lea are loc în prima zi a lunii mariane, sub privirea maternă a aceleia care, cu credinţa sa, susţine credinţa apostolilor, şi susţine continuu credinţa succesorilor lor, în special a acelora pe care i-a chemat să stea pe catedra lui Petru. Maria nu apare în povestirile învierii lui Cristos, dar prezenţa sa este ca şi ascunsă pretutindeni: ea este Mama, cărei Isus i-a încredinţat pe fiecare dintre ucenici şi întreaga comunitate. În special, notăm că prezenţa efectivă şi maternă a Mariei este înregistrată de Sfântul Ioan şi de Sfântul Luca în contextele care preced cele ale Evanghelie de azi şi a primei lecturi: în povestirea morţii lui Isus, unde Maria apare la picioarele crucii (Cf In 19,25); şi la începutul Faptelor Apostolilor, care o prezintă în mijlocul ucenicilor reuniţi în rugăciune în cenaclu (Cf Fap 1,14).
Şi Lectura a doua de azi ne vorbeşte despre credinţă, şi tocmai Sfântul Petru care scrie, plin de entuziasm spiritual, indicând celor nou-botezaţi raţiunile speranţei şi bucuriei lor. Îmi place să observ că în acest pasaj, la începutul Primei sale Scrisoare, Petru nu se exprimă în mod exortativ, ci indicativ; scrie, de fapt: „Voi sunteţi plini de bucurie” - şi adaugă: „ Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând într-însul, voi tresăriţi de o bucurie nespusă şi strălucită, siguri fiind că veţi ajunge la scopul credinţei voastre, care este mântuirea sufletelor” (1Pt 6.8-9). Totul este la indicativ, pentru că este o nouă realitate, generată din învierea lui Cristos, o realitate accesibilă credinţei. „Domnul a făcut acest lucru - spune Psalmul (118,23) - şi este minunat în ochii noştri”, ochii credinţei.
Dragi fraţi şi surori, astăzi străluceşte în ochii noştri, în deplina lumină spirituală a lui Cristos înviat, figura iubită şi venerată a lui Ioan Paul al II-lea. Astăzi numele său se adaugă la ceata de Sfinţi şi Fericiţi pe care el i-a proclamat în timpul celor aproape 27 de ani de pontificat, amintind cu tărie chemarea universală la măsura înaltă a vieţii creştine, la sfinţenie, cum afirmă Constituţia Conciliară Lumen Gentium despre Biserică. Toţi membrii Poporului lui Dumnezeu - episcopi, preoţi, diaconi, credincioşi laici, călugări, călugăriţe - suntem în drum spre patria cerească, unde ne-a precedat Fecioara Maria, asociată în mod singular şi desăvârşit la misterul lui Cristos şi al Bisericii. Karol Wojtyła, întâi ca episcop auxiliar şi apoi ca arhiepiscop de Cracovia, a participat la Conciliul Vatican II şi ştia bine că a dedica Mariei ultimul capitol al documentului despre Biserică însemna a pune pe Mama Răscumpărătorului ca imagine şi model de sfinţenie pentru orice creştin şi pentru Biserica întreagă. Această viziune teologică este aceea pe care fericitul Ioan Paul al II-lea a descoperit-o ca tânăr şi a păstrat-o apoi şi aprofundat-o toată viaţa. O viziune ce se rezumă în icoana biblică a lui Cristos pe cruce având alături pe Maria, Mama sa, O icoană ce se găseşte în Evanghelia lui Ioan (19,25-27) şi este rezumată în stema episcopală şi apoi papală a lui Karol Wojtyła: o cruce de aur, o literă „M” jos la dreapta, şi motoul „Totus tuus”, ce corespunde celebrei expresii a Sfântului Ludovic Maria Grignon de Montfort, în care Karol Wojtyła a găsit un principiu fundamental pentru viaţa sa: „Totus tuus ego sume t omnia mea tua sunt. Accipio te în mea omnia. Praebe mihi cor tuum, Maria - Sunt totul al tău şi to ce e al meu este al tău. Te iau pentru orice bine al meu. Dă-mi inima ta, Marie” (Trattato della vera devozione alla Santa Vergine, n. 266).
În testamentul său nou Fericit a scris: „Când în ziua de 16 octombrie 1978 conclavul cardinalilor au ales pe Ioan Paul al II-lea, primatul Poloniei, cardinalul Stefan Wyszynski mi-a zis: „Sarcina noului papă este să introducă Biserica în Cel de-al Treilea Mileniu”. Şi adăuga: „Doresc încă o dată să exprima gratitudinea mea Duhului Sfânt pentru marele dar al Conciliului Vatican II, la care împreună cu întreaga Biserică - şi mai ales cu întregul episcopat - mă simt dator. Sun convins că încă mult timp va fi dat noilor generaţii să ia din bogăţiile pe care acest Conciliu din secolul al XX-lea ni le-a dăruit. Ca episcop care a participat le evenimentul Conciliului din prima până în ultima zi, doresc să încredinţez acest mare patrimoniu tuturor celor care sunt şi vor fi chemaţi în viitor să-l pună în practică. Din partea mea mulţumesc Păstorului veşnic că mi-a permis să slujesc această cauză foarte mare în cursul tuturor anilor pontificatului meu”. Şi care este această „cauză”? Este aceeaşi pe care Ioan Paul al II-lea a enunţat-o în prima sa Liturghie solemnă în Piaţa Sfântul Petru, prin cuvintele memorabile: „Nu vă fie teamă! Deschideţi, mai mult, deschideţi larg porţile lui Cristos!”. Ceea ce Papa nou-ales cerea tuturor, el însuşi realizase cel dintâi: a deschis lui Cristos societatea, sistemele politice şi economice, inversând cu forţa unui gigant - forţă ce îi venea de la Dumnezeu - o tendinţă ce putea să pară ireversibilă.
Cu mărturia sa de credinţă, de iubire şi de curaj apostolic, însoţită de o mari încărcătură umană, acest fiu exemplar al naţiunii poloneze a ajutat creştinii din toată lumea să nu le fie frică de a se declara creştini, de a aparţine la Biserică, de a vorbi despre Evanghelie. Într-un cuvânt: ne-a ajutat să nu ne fie teamă de adevăr, pentru că adevărul este garanţiei de libertate.
Încă şi mai pe scurt: ne-a redat forţa de a crede în Cristos, deoarece Cristos este Redemptor hominis, Răscumpărător al omului: tema primei sala enciclice şi firul conducător al tuturor celorlalte.
Karol Wojtyła a urcat la sediul lui Petru purtând cu sine reflecţia profundă despre confruntarea dintre marxism şi creştinism, centrată asupra omului. Mesajul său a fost acesta: omul este calea Bisericii, şi Cristos este calea omului. Cu acest mesaj, care este marea ereditate a Conciliului Vatican II şi a „cârmaciului” său Servitorul lui Dumnezeu Papa Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea a condus Poporul lui Dumnezeu să treacă pragul Celui de-al Treilea Mileniu, care tocmai graţie lui Cristos el a putut să-l numească „pragul speranţei”. Da, prin lungul drum de pregătire a Marelui Jubileu, el a dat Creştinismului o reînnoită orientare spre viitor, viitorul lui Dumnezeu, transcendent în raport cu istoria, dar care are totuşi influenţă asupra istoriei. Acea încărcătură de speranţă ce fusese cedată , într-un oarecare mod, marxismului şi ideologiei progresului, el a revendicat-o în mod legitim creştinismului, redându-i fizionomia autentică a speranţei, de trăit în istorie cu un spirit de „advent”, într-o existenţă personală şi comunitară orientată spre Cristos, plinătatea omului şi împlinirea aşteptărilor sale de dreptate şi de pace.
Aş vrea în fine să aduc mulţumiri lui Dumnezeu şi pentru experienţa mea personală pe care mi-a acordat-o, de a colabora îndelung cu fericitul Papă Ioan Paul al II-lea. Deja mai înainte, avusesem posibilitatea de a-l cunoaşte şi stima, dar din 1982, când m-a chemat la Roma ca prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, timp de 23 de ani am putut să-i stau aproape şi să venerez din ce în ce mai mult persoana sa. Serviciul meu a fost susţinut de profunditatea sa spirituală, de bogăţia intuiţiilor sale. Exemplul rugăciuni sale m-a impresionat întotdeauna şi edificat: el se cufunda în întâlnirea cu Dumnezeu, deşi în mijlocul a multe ocupaţii ale ministerului său. Apoi, mărturia sa în suferinţă: Domnul l-a despuiat încet-încet de totul, dar el a rămas mereu o „stâncă”, aşa cum Cristos l-a voit. Umilinţa sa profundă, înrădăcinată în uniune intimă cu Cristos, i-a permis să continue să conducă Biserica şi să dea lumii un mesaj şi mai grăitor tocmai în timpul în care forţele fizice se micşorau. Astfel el a realizat în mod extraordinar chemarea fiecărui preot şi episcop: de a deveni un singur tot cu cel al lui Isus pe care zilnic îl primeşte şi îl oferă în Euharistie.
• Fericit eşti tu, iubite papă Ioan Paul al II-lea, pentru că ai crezut! Continuă - te rugăm - să susţii din Cer credinţa Poporului lui Dumnezeu. De atâtea ori ne-i binecuvântat în această piaţă…Astăzi de rugăm: Binecuvântează-ne, Sfinte Părinte!. Amin.
rv/A.Lucaci
| All the contents on this site are copyrighted ©. |