Benedict al XVI-lea povesteşte prietenia sa cu Ioan Paul al II-lea
(RV - 28 aprilie 2011) Sunt în toi la Roma şi în Vatican pregătirile pentru
beatificarea lui Ioan Paul al II-lea. Se prevede participarea a sute de mii
de pelerini, - prefectul Romei vorbeşte despre peste un milion de prezenţe.
Vineri la 11.30 are loc un briefing în Sala de presă a Sfântului Scaun cu prezentarea
manifestărilor legate de eveniment. Sâmbătă seară 30 aprilie, cardinalul Agostino
Vallini, vicarul general al Papei pentru dieceza Romei, va prezida o veghe de rugăciune
la „Circo Massimo” începând de la ora 21. Duminică 1 mai, Benedict al XVI-lea celebrează
în Piaţa Sfântul Petru, începând de la ora 10, Liturghia euharistică în cadrul căreia
îl va proclama fericit pe papa Ioan Paul al II-lea.
Astăzi reluăm un interviu
acordat de Benedict al XVI-lea televiziunii de stat poloneze şi transmis pe 16 octombrie
2005, în care vorbeşte despre prietenia sa cu Ioan Paul al II-lea începută
în conclavul din 1978. Interviul este realizat de părintele iezuit Andrei Majewski. •
De la început am simţit o mare simpatie şi, mulţumesc lui Dumnezeu, în mod nemeritat,
cardinalul de atunci mi-a răspuns încă de la început cu prietenia sa. Sunt recunoscător
pentru această încredere pe care mi-a acordat-o, fără meritele mele. În primul rând,
văzându-l în rugăciune, am văzut şi nu doar înţeles, am văzut că era un om al lui
Dumnezeu. Aceasta era impresia fundamentală: un om care trăieşte cu Dumnezeu, ba mai
mult, în Dumnezeu. M-a impresionat apoi cordialitatea, fără prejudecăţi, cu care s-a
întâlnit cu mine. Fără cuvinte mari, se născuse astfel o prietenie care venea din
inimă şi, imediat după alegerea sa, Papa m-a chemat de mai multe ori la Roma pentru
convorbiri şi l-a sfârşit m-a numit prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.
Care
sunt, Sfinte Părinte, punctele cele mai semnificative ale pontificatului lui
Ioan Paul al II-lea? • Am putea avea, aş zice, două puncte de vedere: unul
ad extra - spre lume, şi unul ad intra - spre Biserică. Cu privire la lume, mi se
pare că Sfântul Părinte, prin discursurile sale, prin persoana, prezenţa şi capacitatea
sa de convingere, a creat o sensibilitate faţă de problemele morale, faţă de importanţa
religiei în lume. Aceasta a făcut să se creeze o nouă deschidere, o nouă sensibilitate
faţă de problemele religiei, faţă de necesitatea dimensiunii religioase a omului şi
în primul rând a crescut - în mod inimaginabil - importanţa episcopului Romei. Toţi
creştinii au recunoscut în pofida diferenţelor şi în pofida nerecunoaşterii succesorului
lui Petru - că este el purtătorul de cuvânt al creştinătăţii. Nimeni altul în lume,
la nivel mondial nu poate vorbi aşa în numele creştinătăţii şi da glas şi forţă în
actualitatea lumii realităţii creştine. Dar chiar pentru lumea necreştină şi pentru
celelalte religii, el era purtătorul de cuvânt al marilor valori ale umanităţii.
Şi trebuie menţionat şi că a reuşit să creeze un climat de dialog între marile religii
şi un sens de responsabilitate comună pe care toţi o avem pentru lume, dar şi că violenţele
şi religiile sunt incompatibile şi că împreună trebuie să căutăm calea pentru pace,
într-o responsabilitate comună faţă de omenire. Deplasăm acum atenţia spre situaţia
Bisericii. Eu aş zice că, înainte de toate, a ştiut să entuziasmeze tineretul pentru
Cristos. Acesta este un lucru nou, dacă ne gândim la tineretul din ’68 şi din anii
’70. Că tineretul s-a entuziasmat pentru Cristos şi pentru Biserică şi chiar pentru
valori dificile, putea să obţină aceasta numai o personalitate cu acea carismă; numai
el putea în felul acesta să reuşească să mobilizeze tineretul lumii pentru cauza lui
Dumnezeu şi pentru iubirea lui Cristos. În Biserică a trezit - cred - o nouă iubire
pentru Euharistie, a creat un nou simţ faţă de măreţia Milostivirii Divine; şi chiar
a aprofundat mult iubirea faţă de Sfânta Fecioara Maria şi ne-a călăuzit astfel la
o interiorizare a credinţei şi, în acelaşi timp, la o mai mare eficienţă. Fireşte,
trebuie să menţionăm - cum ştim toţi - şi cât de esenţială a fost contribuţia sa pentru
marile schimbări în lume în 1989, pentru prăbuşirea aşa-zisului socialism real.
În
decursul întâlnirilor personale şi al convorbirilor cu Ioan Paul al II-lea, ce vă
impresiona mai mult? Aţi putea să ne povestiţi ultimele întâlniri pe
care le-aţi avut cu Ioan Paul al II-lea? • Da. Ultimele două întâlniri
le-am avut, prima, la Spitalul „Gemelli”, în jurul datei de 5-6 februarie; şi a doua,
o zi înainte de moarte, în camera sa. În prima întâlnire Papa suferea în mod vizibil,
dar era pe deplin lucid şi foarte prezent. Eu mă dusesem simplu pentru o întâlnire
de lucru, deoarece aveam nevoie de unele decizii ale sale. Sfântul Părinte - deşi
suferind - urmărea cu mare atenţie ceea ce spuneam. Mi-a comunicat în puţine cuvinte
deciziile sale, mi-a dat binecuvântarea, m-a salutat în germană, acordându-mi toată
încrederea şi prietenia sa. Pentru mine a fost foarte emoţionat să văd, pe de o parte,
cum suferinţa sa era în uniune cu Domnul suferind, cum suporta suferinţa împreună
cu Domnul şi pentru Domnul; şi, pe de altă parte, să văd cum strălucea de o seninătate
lăuntrică şi de o luciditate completă. A doua întâlnire a fost în ziua dinaintea morţii:
era, fireşte mai suferind, vizibil, înconjurat de medici şi prieteni. Era încă foarte
lucid, mi-a dat binecuvântarea sa. Nu mai putea vorbi mult. Pentru mine această răbdare
în a suferi a fost o mare lecţie, mai presus de toate reuşind să lase să se vadă şi
să se simtă ca şi cum el ar fi în mâinile lui Dumnezeu şi cum se abandon la voinţa
lui Dumnezeu. În ciuda durerilor vizibile, era senin, pentru că era în mâinile Iubirii
Divine.