Istoria extraordinară a iubirii lui Dumnezeu faţă de om în cuvintele lui Benedict
al XVI-lea rostite în timpul Săptămânii Sfinte
(RV - 26 aprilie 2011) În Săptămâna Sfântă, centrul întregului An liturgic, Benedict
al XVI-lea a pronunţat cuvinte intense, cuvinte mari: un soi de apel presant către
omenire pentru a reaminti că poarta Cerului pentru a ajunge la Dumnezeu a fost deschisă.
Reparcugem cuvintele Papei. Benedict al XVI-lea în această Săptămână
Sfântă abia încheiată, a ilustrat istoria extraordinară a iubirii lui Dumnezeu faţă
de om. Celor care în neagă pe Dumnezeu sau sunt îndoielnici le-a amintit că perfecţiunile
cosmosului nu s-au produs de la sine: ordinea nu este generată de întâmplare sau de
iraţional. În spatele unui lucru bine făcut există întotdeauna o inteligenţă care
îl produce. Această Inteligenţă, această Raţiune creatoare este Dumnezeu iar Dumnezeu
este Iubire şi a binevoit să comunice iubirea sa unei creaturi, omul: •
Dacă omul ar fi fost doar un produs cazual al evoluţiei într-un loc oarecare de la
marginea universului, atunci viaţa sa ar fi lipsită de sens sau de-a
dreptul o o dezordine a naturii (Predica din Veghea Pascală, 23 aprilie 2011).
Fără
libertate nu există adevărată iubire. De aceea omul este liber să-l refuze pe Dumnezeu,
să-i nege chiar existenţa. Şi Dumnezeu nu se impune. Dar în inima omului rămâne totuşi
mereu amprenta divină şi fără Dumnezeu este continuu neliniştit. Aspiră să atingă
infinitul, să fie ca Dumnezeu, total liber, desăvârşit, şi încearcă cu propriile forţe: •
Noi, singuri, suntem prea slabi pentru a ne ridica inima până la înălţimea
lui Dumnezeu. Nu suntem în stare de aşa ceva. Tocmai mândria de a putea face
aceasta singuri ne trage în jos şi ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu
însuşi trebuie să ne tragă în sus, şi aceasta este ceea ce Cristos a început pe Cruce.
El a coborât până la condiţia cea mai de jos a existenţei umane
pentru a ne trage în sus spre sine, spre Dumnezeul cel viu. El a devenit umil…Numai
aşa trufia noastră putea fi depăşită: umilinţa lui Dumnezeu este forma extremă a
iubirii sale, iar această iubire umilă atrage spre înalt (Predica din Duminica
Floriilor 17 aprilie 2011).
Dumnezeu a coborât pentru ca omul să urce. A urca
este dificil, nu e comod. Voinţa noastră este o alta. A urma voinţa unui Altul este
dur: este crucea noastră, moartea noastră. Dar Isus ne-a arătat că din această moarte
vine viaţa. El a făcut voinţa Tatălui şi a înviat: • Învierea lui Cristos
nu este rodul unei speculaţii intelectuale, al unei experienţe mistice: este un eveniment,
care desigur depăşeşte istoria, dar care se întâmplă într-un moment precis al istoriei
şi lasă în ea o amprentă indelebilă (Mesajul pascal 24 aprilie 2011).
Învierea
lui Isus este un fapt nemaiauzit care schimbă istoria, schimbă viaţa tuturor. Ucenicii,
deja în fugă înaintea Învăţătorului arestat şi răstignit, s-ar fi împrăştiat dacă
nu ar fi văzut cu ochii lor ceva de neînchipuit. Din acest motiv au putut să-şi dea
viaţa pentru Domnul: pentru că l-au văzut înviat. Acum nu le mai era frică de moarte.
Se naşte Biserica: • Biserica nu este o asociaţie oarecare ce se ocupă
de nevoile religioase ale oamenilor, dar care are, întocmai, scopul
mărginit al acestei asociaţii. Nu, ea poartă omul în contact cu Dumnezeu
şi prin urmare cu principiul oricărui lucru (Predica din Veghea Pascală 23 aprilie
2011).
Biserica este făcută de oameni slabi care trebuie să vestească lucruri
mult mai mari decât ei, Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea este atacată de Satana înaintea
lumii. Noi am dori-o diferită, perfectă aşa cum Dumnezeu este desăvârşit. Chiar apostolii
nu acceptau ideea unui Cristos slab, umil, răstignit: • Noi toţi trebuie
să mereu din nou să învăţăm să-l acceptăm pe Dumnezeu şi pe Isus Cristos aşa cum el
este, şi nu cum am vrea noi să fie. Şi noi cu greu acceptăm ca el să fie legat de
limitele Bisericii sale şi a slujitorilor săi. Şi noi nu vrem să acceptăm ca el să
fie fără putere în această lume. Şi noi ne ascundem în spatele unor pretexte, când
apartenenţa la el devine prea costisitoare şi prea periculoasă. Noi toţi avem nevoie
de convertirea acceptării lui Isus în adevărul său de a fi-Dumnezeu şi a fi-Om. Avem
nevoie de umilinţa ucenicului care urmează voinţa Învăţătorului.
A
fi creştini nu este o mândrie, ci o responsabilitate: înseamnă a mărturisi lumii pe
Dumnezeul cel viu. Papa se adresează creştinilor: creştinilor care se cred mai buni
pentru că au făcut un lung parcurs de credinţă. Îi îndeamnă si fie umili asemenea
catehumenilor, mereu la începutul drumului, mereu în căutarea Feţei lui Dumnezeu.
Se adresează creştinilor somnolenţi, insensibili în faţa răului care răscoleşte lumea
întrucât insensibili faţă de Dumnezeu şi faţă de iubire. Şi fără iubire credinţa este
moartă. Se adresează popoarelor din Occident, obosite de propria credinţă şi le invită
să nu dispreţuiască Crucea: este singura speranţă a omenirii: • Crucea nu este
semnul victoriei morţii, a păcatului şi răului, dar este semnul luminos al
iubirii, mai mult al imensităţii iubirii lui Dumnezeu, a ceea ce nu am fi putut niciodată
cere, imagina sau spera: Dumnezeu s-a aplecat asupra noastră, s-a înjosit
până la a ajunge în colţul cel mai întunecat al vieţii noastre pentru a ne întinde
o mână şi a ne trage la sine, a ne purta la el (Discurs la Calea Crucii la Coliseu,
22 aprilie 2011).