Benedict al XVI-lea în urmă cu 6 ani: Rugaţi-vă pentru mine ca să nu fug de frică din faţa lupilor. Să ne rugăm unii pentru alţii

(RV - 23 aprilie 2010) Pe 24 aprilie, în urmă cu 6 ani, Benedict al XVI-lea începea ministerul său petrin, prezidând Liturghia euharistică la altarul din faţa bazilicii Sfântul Petru cu participarea unei mulţimi imense de credincioşi. În lunga şi intensa predică pentru început de pontificat, noul papă a arătat cu claritate acea profunzime de gândire care va fi trăsătura distinctivă a învăţăturii sale succesive. Dar să ne reîntoarcem la acea zi şi la cuvintele mai semnificative rostite de pontif:

• Secvenţe muzicale.
Un papă vorbeşte, se adresează sufletelor prin definiţie. Dar dacă vrem să auzim vorbind sufletul unui papă, aproape atingând simţămintele cel mai profunde ale omului, gândurile sale spirituale cele mai intime, există un timp şi un loc irepetabile. Este Liturghia pentru începutul ministerului său petrin, maxima celebrare în care pentru prima dată noul Păstor se arată turmei ca succesor al apostolului Petru, cap vizibil suprem al Bisericii. Cuvintele pronunţate în acea zi sunt ca un fulger în întuneric, o deschizătură luminoasă de cer care revelează într-o singură clipă atât şi chiar mai mult care în zilele succesive, în decursul lunilor şi anilor, va căpăta substanţa şi argumentele unei învăţături propuse cu autoritate de la catedra lui Petru. În acea celebrare deosebită, noul papă a oferit pârga sufletului şi umanităţii sale, a caracterului şi culturii sale, într-o sinteză menită să traducă în cuvinte misterul unei alegeri, făcută departe de ochii lumii dar pe care fumul alb de deasupra Capelei Sixtine l-a dezvăluit lumi întregi. A fi vicar al lui Cristos pe pământ şi în acelaşi timp, Servus servorum Dei - Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu.

Chiar la distanţa de ani, în acele prime roade ale unui câmp deschis se poate mereu găsi sensul slujirii. Aşa se întâmplă astăzi dacă urechea inimii interceptează ecourile din Piaţa San Pietro de duminică 24 aprilie 2005:
• Iar acum, în acest moment, eu sărman slujitor al lui Dumnezeu trebuie să preiau această sarcină nemaipomenită, care depăşeşte în mod real orice putinţă omenească. Cum voi face, cum voi fi în stare să o fac? Şi în mine se reînsufleţeşte conştiinţa că nu sunt singur. Ceata sfinţilor lui Dumnezeu mă ocroteşte, mă susţine şi mă poartă.. Rugăciunea voastră, îngăduinţa voastră, dragostea voastră şi speranţa voastră mă însoţesc. În fapt, din comunitatea sfinţilor fac parte nu doar marile figuri care au mers înaintea noastră. Noi toţi suntem comunitatea sfinţilor, noi cei botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, noi care trăim din darul trupului şi sângelui lui Cristos.

Înainte de toate, în acea zi, noul papă comunică Bisericii o certitudine: eşti vie. Eşti tânără. La fel ca acei tineri, care acum nu mai sunt atât de tineri, care zile întregi, într-un uriaş şi răbdător cordon uman, au dorit să aducă ultimul sărut şi şoptitul unei rugăciuni lui Ioan Paul al II-lea. La umbra marelui Papă acum este un nou început, spune noul Papă. Şi din cifrul unei personalităţi, descrisă ani de zile prin clişee agasante, atribuibile unui supraveghetor generic dar de temut, se desprinde o trăsătură necunoscută dar autentică, cea a umilinţei:
• Adevăratul meu program de guvernare este acela de a nu face voinţa mea, de a nu urmări ideile mele, ci de a mă pune împreună cu toată Biserica, în ascultarea cuvântului şi voinţei Domnului şi a mă lăsa călăuzit de El, încât El să fie acela care conduce Biserica în acest ceas al istoriei noastre.

Omul devenit Papă vorbeşte despre rolul Păstorului. Este o sarcină care cere o conştiinţă pe care el a dezvoltat-o slujind Biserica la un loc înalt care cerea echilibru, măsură, transparenţă. Şi este conştient de existenţa unor „pustiuri” umane care înspăimântă şi sunt cunoscute - mizeria, foamea - şi a unor abisuri interioare pe care el şi puţini le cunosc. Neliniştea sfântă a lui Cristos trebuie să-l însufleţească pe păstor: pentru el nu este indiferent faptul că atâtea persoane trăiesc în deşert. Şi sunt atâtea forme de deşert: al sărăciei, al foametei şi setei, al abandonului, al singurătăţii, al iubirii distruse.
• Există deşertul obscurităţii lui Dumnezeu, al golirii sufletelor de conştiinţa demnităţii şi menirii omului. Pustiurile exterioare se multiplică în lume, întrucât cele interioare au devenit atât de vaste. De aceea, comorile pământului nu mai sunt în serviciul edificării grădinii lui Dumnezeu, în care toţi să poată trăi, dar sunt aservite puterilor exploatării şi distrugerii.

Este recunoscut răul, dar şi direcţia mântuirii. Sunt Biserica şi păstorii, afirmă noul papă, care „asemenea lui Cristos trebuie să pornească la drum pentru a conduce oamenii afară din pustiu spre prieten ia cu Fiul lui Dumnezeu”. Pentru aceasta şi numai pentru aceasta suntem chemaţi la preoţie, suntem creştini:
• Noi suntem, păstori şi creştini, pentru a-l arăta oamenilor pe Dumnezeu. Şi doar acolo unde se vede Dumnezeu, începe cu adevărat viaţa. Doar atunci când îl întâlnim în Cristos pe Dumnezeul cel viu, cunoaştem ce este viaţa. Nu sunt produsul întâmplător fără sens al evoluţiei. Fiecare dintre noi este rodul unui gând al lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi este voit, fiecare este iubit, fiecare este necesar. Nu există nimic mai frumos decât a fi atinşi, surprinşi de Evanghelie, de Cristos. Nu există nimic mai frumos decât a-l cunoaşte pe El şi a împărtăşi altora prietenia cu El.

Alte cuvinte inspirate, alte imagini care fac singure cât o sută de omilii. „Nu puterea răscumpără, ci iubirea ! Acesta este semnul lui Dumnezeu: El însuşi este iubire. De câte ori noi am dori ca Dumnezeu să se arate mai puternic. Ca el să lovească cu duritate, să înfrângă răul şi să creeze o lume mai bună. Toate ideologiile puterii se justifică astfel, justifică distrugerea a ceea ce s-a opune progresului şi eliberării umanităţii. Noi suferim din cauza răbdării lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea toţi avem nevoie de răbdarea sa. Dumnezeu, care a devenit miel, ne spune că lumea este salvată de Cel Răstignit şi nu de crucificatori. Lumea a fost răscumpărată de răbdarea lui Dumnezeu şi distrusă de nerăbdarea oamenilor.

Noul papă abia a luat cuvântul şi cuvintele sale dezvăluie o înţelepciune consumată. Dar înţeleptul este, mai în adânc, un om umil, la primele clipe de muncă în Via Domnului. Noul cap al unui corp căruia îi cere, şi o face şi azi, sprijinul său:
• Rugaţi-vă pentru mine, ca să învăţ să iubesc din ce în ce mai mult turma sa - pe voi, Sfânta Biserică, pe fiecare dintre voi şi pe toţi împreună. Rugaţi-vă pentru mine ca să nu fug de frică din faţa lupilor. Să ne rugăm unii pentru alţii.

rv/al