"Cu adevărat, acesta era Fiul lui Dumnezeu!" - predica pr. R. Cantalamessa în bazilica vaticană la Liturgia de Vinerea Sfântă

RV 22 aprilie 2011. În timpul pătimirii sale, scrie sf. Paul ucenicului Timotei, Isus Cristos "a dat mărturia cea bună" (1 Tm 6,13). Ne întrebăm: despre ce anume a dat mărturie? Nu despre adevărul vieţii sale şi al cauzei sale. Mulţi au murit şi mor şi astăzi pentru o cauză greşită, crezând că este o cauză bună. Învierea, aceasta dă mărturie pentru adevărul lui Cristos: "Dumnezeu a dat garanţie tuturor despre Isus prin aceea că l-a înviat din morţi" (Fapte 17,31).

Moartea nu dă mărturie despre adevărul ci despre iubirea lui Cristos. Moartea reprezintă dovada supremă a acestei iubiri: "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceea de a-şi da viaţa pentru prietenii săi" (Ioan 15,13). S-ar putea aduce obiecţia că există o iubire mai mare decât aceea de a-şi da viaţa pentru prieteni, şi anume, a-şi da viaţa pentru duşmani. Dar tocmai aceasta este ceea ce a făcut Isus: "Cristos a murit la timpul hotărât pentru cei nelegiuiţi. De fapt, cu greu moare cineva pentru un om drept. Poate că pentru un om bun ar îndrăzni cineva să moară. Dar Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, încă pe când eram păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Romani 5,6-8). "El ne-a iubit pe când eram duşmani, pentru ca să ne facă prieteni" (Sf. Augustin, Commentariu la Prima Scrisoare a lui Ioan 9,9; PPL 35, 2051).

"Crucea, a reluat predicatorul, nu este un "nu" spus de Dumnezeu lumii, ci un "da" al iubirii sale. "Nedreptatea, răul ca realitate – scrie Papa în ultima sa carte despre Isus – nu poate fi pur şi simplu ignorat, lăsat de o parte. Trebuie să fie transformat, învins. Aceasta este adevărata milostivire. Şi din moment ce acum, întru cât oamenii nu sunt în stare, o face Dumnezeu însuşi, aceasta este bunătatea necondiţionată a lui Dumneuzeu" (Cfr. J. Ratzinger - Benedict XVI, Gesù di Nazaret, II Parte, p. 151, LEV 2011).

Dar cum să avem curajul de a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu, în timp ce vedem cu ochii noştri atâtea nenorociri umane, precum catastrofa care s-a abătut asupra Japoniei, sau tragediile verificate în mare în ultimele săptămâni? Să nu mai vorbim deloc? Dar a rămâne într-o muţenie totală ar însemna să trădăm credinţa şi să ignorăm sensul misterului pe care-l celebrăm.

Există un adevăr care trebuie proclamat cu glas puternic în Vinerea Sfântă. Cel pe care-l contemplăm pe Cruce este Dumnezeu "în persoană". Da, este şi omul Isus din Nazaret, dar acesta este o singură persoană cu Fiul veşnicului Tată. Atâta vreme cât nu se recunoaşte şi nu se ia în serios dogma de credinţă fundamentală a creştinilor – prima definită dogmatic la Nicea – că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu el însuşi, de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, durerea omului va rămâne fără răspuns.

Nu se poate spune că "întrebarea lui Iob a rămas fără răspuns", că nici credinţa creştină nu dă un răspuns la durerea omului, dacă în plecare se respinge răspunsul pe care ea spune că îl are. Ce trebuie făcut pentru a-i da garanţii cuiva că o anumită băutură nu are venin? Trebuie să o bei înaintea lui, în faţa lui! Astfel a făcut Dumnezeu cu oamenii. El a băut paharul amar al suferinţei. Nu poate fi, deci, înveninată, durerea omului, nu poate fi numai ceva negativ, pierdere, absurd, dacă Dumnezeu însuşi a ales să o guste. La capătul paharului trebuie să fie o perlă.

Numele perlei îl cunoaştem: învierea! "Eu consider că suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela" (Romani 8,18) şi iarăşi: "El va şterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut" (Apocalips 21,4).

(…) Răspunsul crucii nu este numai pentru noi creştinii, este pentru toţi, pentru că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru toţi. Este în misterul răscumpărării un aspect obiectiv şi un aspect subiectiv; este faptul în sine şi conştientizarea şi răspunsul credinţei la acest fapt. Primul se extinde dincolo de al doilea. "Duhul Sfânt – spune un text al Conciliului Vatican al II-lea – într-un mod ştiut numai de Dumnezeu, oferă fiecărui om posibilitatea de a fi asociat la misterul pascal" (Gaudium et Spes, 22). Unul din modurile de a fi asociaţi la misterul pascal este întocmai suferinţa (…). Suferinţa, orice suferinţă dar mai ales suferinţa celor nevinovaţi, stabileşte o legătură tainică, "ştiută numai de Dumnezeu", cu Crucea lui Cristos.

***

După Isus, cei care au dat "mărturia lor cea bună" şi care "au băut paharul suferinţei" sunt martirii! Povestirea morţii lor era intitulată la început "passio", pătimire, la fel ca istoria suferinţelor lui Isus pe care am ascultat-o înainte. Lumea creştină a început să fie din nou vizitată de încercarea martiriului care se credea încheiat odată cu căderea regimurilor totalitare ateiste. Nu putem trece cu vederea mărturia lor. Primii creştini îşi cinsteau martirii. Scrierile despre martiriul lor erau citite şi circulau între Biserici cu un respect imens. Chiar în această zi, Vinerea Sfântă din 2011, într-o mare ţară din Asia, creştinii au înălţat rugăciuni şi au mărşăluit în tăcere pe străzile câtorva oraşe pentru a cere îndepărtarea ameninţărilor care planează asupra lor.

Este un lucru care deosebeşte scrierile autentice despre martiriu de cele legendare, fabricate la măsuţă după încetarea prigoanelor. În cele dintâi, nu există aproape niciodată urmă de polemică faţă de prigonitori. Toată atenţia este îndreptată spre eroismul martirilor, nu spre răutatea judecătorilor şi a călăilor. Sfântul Ciprian a cerut chiar celor din mediul său să dea douăzeci şi cinci de monezi de aur călăului care-i va tăia capul. Ei sunt ucenicii celui care a murit spunând: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac". "Sângele lui Isus – ne-a amintit Sfântul Părinte în ultima sa carte – vorbeşte o limbă diferită de cea a lui Abel (cfr. Evrei 12,24): nu cere răzbunare şi pedeapsă, ci reconciliere" (J. Ratzinger - Benedict XVI, op. cit., p.211).

Şi aici, predicatorul Casei Pontificale a făcut referinţă la succesul neaşteptat al filmului despre jertfa celor şapte călugări catolici ucişi în Algeria (la Tibhirine) în martie 1996, dar şi la testamentul omului politic catolic Shahbaz Bhatti, ucis pentru credinţă în Pakistan luna trecută. "Testamentul său este încredinţat şi nouă, fraţii săi în credinţă, şi ar fi ingratitudine să-l lăsăm să cadă în uitare".

***

Martirii creştini nu sunt singurii, am văzut, care suferă şi mor în jurul nostru. Ce putem oferi celui care nu crede, în afară de certitudinea noastră de credinţă că există o răscumpărare pentru durere? Putem suferi cu cel care suferă, şi plânge cu cel care plânge (Romani 12,15). Înainte de a vesti învierea şi viaţa, în faţa doliului surorilor lui Lazăr, Isus "a lăcrimat" (Ioan 11,35).

În acest moment, să suferim şi să plângem, în special, împreună cu poporul japonez, afectat de una din cele mai mari catastrofe naturale din istorie. Le putem spune acestor fraţi ai noştri în umanitate că admirăm demnitatea lor şi exemplul lor de sobrietate şi ajutor reciproc pe care le-au arătat lumii întregi. Globalizarea are, cel puţin, şi acest efect pozitiv: durerea unui popor devine durerea tuturor, trezeşte solidaritatea tuturor. Ne dă ocazie să descoperim că suntem o singură familie, unită în bine şi în rău. Ne ajută să depăşim barierele de rasă, culoare şi religie.

Dar trebuie să receptăm şi învăţătura care stă în evenimente ca acesta. Cutremure, uragane şi alte nenorociri care lovesc împreună pe cei vinovaţi şi nevinovaţi, nu sunt niciodată o pedeapsă a lui Dumnezeu. Cine spune contrariul, aduce o ofensă lui Dumnezeu şi oamenilor. Ele sunt, însă, un avertisment: în acest caz, avertismentul de a nu ne închipui că ştiinţa şi tehnica ne vor salva. Dacă nu vom şti să ne impunem anumite limite, pot deveni, chiar ele, după cum vedem, o ameninţare mai gravă decât toate celelalte.

A avut loc un cutremur şi la moartea lui Cristos. "Centurionul şi cei care împreună cu el îl păzeau pe Isus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, au fost cuprinşi de o mare spaimă şi au spus: Cu adevărat, acesta era Fiul lui Dumnezeu!" (Matei 27,54). Dar a mai avut loc un cutremur, "mai mare", la înviere: "Şi iată, a venit un cutremur mare: îngerul Domnului a coborât din cer, a venit şi a rostogolit piatra, apoi s-a aşezat pe ea" (Matei 28,2). La orice cutremur de moarte va urma un cutremur de înviere şi viaţă.

Cineva a spus: "De acum numai un Dumnezeu ne poate salva!" – Nur noch ein Gott kann uns retten (Antwort. Martin Heidegger im Gespräch, Pfullingen 1988). Avem o garanţie sigură că o va face pentru că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unicul născut" (Ioan 3,16). Să ne pregătim de aceea să cântăm cu reînnoită convingere şi profundă recunoştinţă cuvintele liturgiei: "Ecce lignum crucis, in quo salus mundi pependit" – "Iată lemnul Crucii pe care a atârnat mântuirea lumii"; "Venite, adoremus" – "Veniţi să-l adorăm!".

Aici, serviciul audio: