Predica Papei la Liturghia Cinei Domnului: în Euharistie, rugăciunea pentru unitatea vizibilă a Bisericii; Petru, convertitul, chemat să-i întărească pe fraţii săi (text integral)

(RV - 21 aprilie 2011) La Liturghia Cinei Domnului oficiată în bazilica Sfântul Ioan din Lateran, catedrala Romei, Benedict al ţinut următoarea predică, deschizând astfel Triduum-ul Pascal 2011: în centrul omiliei rugăciunea lui Isus pentru unitatea vizibilă a Bisericii bazată şi semnificată de Euharistie.

Dragi fraţi şi surori,
„Cu dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi, înainte de patima mea (Lc 22,15): cu acest cuvinte Isus a inaugurat celebrarea ultimei sale mese cu ai săi şi a înfiinţării Euharistiei. Isus a păşit înaintea acelei ore dorind-o. În adâncul sufletului a aşteptat acel moment în care avea să se dăruiască pe sine ucenicilor săi sub chipul pâinii şi al vinului. A aşteptat acel moment care ar fi trebuit să fie într-un anume mod adevărata nuntă mesianică: transformarea darurilor acestui pământ şi a deveni una cu ai săi, pentru a-i transforma şi inaugura astfel transformarea lumii. În dorinţa lui Isus putem recunoaşte dorinţa lui Dumnezeu însuşi - iubirea sa pentru oameni, pentru creaţia sa, o iubire în aşteptare. Iubirea care aşteaptă momentul uniunii, iubirea care vrea să atragă oamenii la sine, pentru a împlini prin aceasta chiar şi dorinţa creaţiei: de fapt, ea este îndreptată spre manifestarea fiilor lui Dumnezeu (Cf Rom 8,19).

Isus ne doreşte, ne aşteaptă. Dar noi, ardem de dorinţa după el? Există în noi dorinţa de a-l întâlni? Năzuim după apropierea sa, de a deveni una cu el, care mi se dă în Euharistie? Sau suntem indiferenţi, distraţi, plini de altcineva, de altceva? Din parabolele lui Isus despre banchete ştim că el cunoaşte realitatea locurilor rămase goale, răspunsul negativ, dezinteresul faţă de el şi de vecinătatea sa. Locurile goale, neocupate la banchetul de nuntă al Domnului, cu sau fără scuze, sunt pentru noi, de multă vreme, nu o parabolă, ci o realitate prezentă, tocmai ca în acele ţări cărora el le-a manifestat apropierea sa specială. Isus ştia şi despre oaspeţii care aveau să vină, dar fără a fi îmbrăcaţi cu haină de nuntă - fără bucurie pentru vecinătatea sa, urmând doar o obişnuinţă, şi cu o orientare total diferită a vieţii lor.

Sfântul Grigore cel Mare, în una din predicile sale, se întreba: Care persoane sunt acelea care vin fără haină de nuntă? În ce consistă această haină şi cum se poate procura? Răspunsul său este: Cei care au fost chemaţi şi vin au într-un oarecare mod credinţă. Este credinţa care le deschide uşa. Dar le lipseşte haina de nuntă a iubirii. Cine trăieşte credinţa nu ca iubire, acela nu este pregătit de nuntă şi este trimis afară. Împărtăşania euharistică cere credinţa, iar credinţa cere iubirea, altminteri este moartă şi ca credinţă.

Din toate cele patru Evanghelii ştim că ultima masă a lui Isus înainte de Pătimire a fost şi un loc de propovăduire. Isus a propus încă o dată cu insistenţă elementele fundamentale ale mesajului său: Cuvânt şi Sacrament, mesaj şi dar stau inseparabil împreună. Dar în timpul ultimei cine, Isus în primul rând s-a rugat. Matei, Marcu şi Luca folosesc două cvinte pentru a descrie rugăciunea lui Isus în punctul central al Cinei: „eucharistesas” şi eulogesas” - „a mulţumi” şi „a binecuvânta”. Mişcarea ascendentă a aducerii de mulţumire şi cea descendentă a binecuvântării merg împreună. Cuvintele prefacerii sunt parte din această rugăciune a lui Isus. Sunt cuvinte de rugăciune. Isus transformă Patima sa în rugăciune, în ofertă adusă Tatălui pentru oameni. Această transformare a suferinţei sale în iubire posedă o forţă de transformare pentru darurile în care el acum se oferă pe sine. El ni le dă nouă pentru ca noi şi lumea să fim transformaţi. Scopul propriu şi ultim al transformării euharistice este însăşi transformarea noastră în împărtăşirea cu Cristos. Euharistia are ca ţintă omul nou, lumea cea nouă aşa cum ea se poate naşte numai plecând de la Dumnezeu prin lucrarea Slujitorului lui Dumnezeu.

De la Luca şi mai ales de la Ioan ştim că Isus în rugăciunea sa de la Ultima Cină a adresat rugi stăruitoare către Tatăl - rugi fierbinţi care în acelaşi timp conţin chemări către ucenicii săi de atunci şi din toate timpurile. Aş vrea ca în această oră să aleg doar o rugă arzătoare care, potrivit lui Ioan, Isus a repetat-o de patru ori în rugăciunea sa sacerdotală. Cât de mult trebuie să-l fi neliniştit în adâncul sufletului! Ea rămâne continuu rugăciunea sa către Tatăl pentru noi: este rugăciunea pentru unitate. Isus spune explicit că această rugă stăruitoare nu valorează doar pentru ucenicii prezenţi atunci, dar îi are în vedere pe toţi cei care vor crede în el (Cf In 17,20). Cere ca toţi să devină una „aşa cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine…pentru ca lumea să creadă” (In 17,21). Unitatea creştinilor poate exista numai dacă creştinii sunt intim uniţi cu el, cu Isus. Credinţă şi iubire pentru Isus, credinţă în fiinţa sa una cu Tatăl şi deschidere spre unitatea cu el sunt esenţiale. Această unitate nu este deci un lucru doar interior, mistic. Trebuie să devină vizibilă, atât de vizibilă încât să constituie pentru lume dovada misiunii lui Isus din partea Tatălui. De aceea, atare rugă are un sens tainic euharistic pe care Papa l-a evidenţiat în mod clar din Prima Scrisoare către Corinteni: „Pâinea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Cristos? Căci este o singură pâine, noi care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm parte din aceeaşi pâine” (1Cor 10,16s) O dată cu Euharistia ia naştere Biserica. Noi toţi mâncăm aceeaşi pâine, primim acelaşi trup al Domnului şi aceasta înseamnă: el îl deschide pe fiecare dintre noi dincolo de fiinţa sa. El ne face pe toţi una. Euharistia este misterul apropierii intime şi al comuniunii fiecăruia cu Domnul. Şi este în acelaşi timp uniune vizibilă între toţi. Euharistia este Sacramentul unităţii. Ea ajunge până la misterul trinitar şi creează în acelaşi timp unitatea vizibilă. Să o spunem încă o dată: ea este întâlnirea foarte personală cu Domnul şi, totuşi, nu este niciodată doar un act de devoţiune individuală. O celebrăm în mod necesar împreună. În fiecare comunitate se află Domnul în mod total. Dar el este unul singur în toate comunităţile. De aceea, din Rugăciunea euharistică a Bisericii fac neapărat parte cuvintele: „împreună cu Papa nostru şi cu episcopul nostru”. Aceasta nu este o adăugire exterioară la ceva ce se petrece interior, ci expresia necesară a realităţii euharistice înseşi. Şi îl menţionăm, pe Papa şi pe Episcop pe nume: unitatea este cu totul concretă, are nume. Astfel unitatea devine vizibilă, devine semn pentru lume şi stabileşte pentru noi un criteriu concret.

Sfântul Luca ne-a păstrat un element concret al rugăciunii lui Isus pentru unitate: „Simon, Simon, iată, Satana a pretins să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22, 31-32). Astăzi, constatăm cu durere din nou că Satanei i-a fost îngăduit să-i cearnă pe ucenici în mod vizibil înaintea lumii întregi. Şi ştim că Isus se roagă pentru credinţa lui Petru şi a succesorilor săi. Ştim că Petru, care printre apele învolburate ale istoriei merge înaintea Domnului şi este în pericol să se scufunde, este mereu susţinut de mâna Domnului şi condus pe ape. Dar apoi urmează un anunţ şi o însărcinare: „Tu, când te vei fi întors…:”: Toate fiinţele umane, cu excepţia Mariei, au nevoie continuu de convertire. Isus îi prezice lui Petru căderea şi convertirea sa. De la ce Petru a trebuit să se convertească? La începutul chemării sale, speriat de puterea divină a Domnului şi a propriei mizerii. Petru spusese: „Doamne, îndepărtează-te de la mine, căci sunt un păcătos!” (Lc 5,8). La lumina Domnului el recunoaşte insuficienţa sa. Chiar aşa, în umilinţa celui care ştie că este păcătos, el este chemat. El trebuie mereu din nou să regăsească această umilinţă. La Cezareea lu Filip Petru nu voise să accepte că Isus trebuia să sufere şi să fie răstignit. Asta nu se putea împăca cu imaginea sa despre Dumnezeu şi despre Mesia. În cenaclu el nu voise să accepte ca Isus să-i spele picioarele: aceasta nu se potrivea cu imaginea sa despre demnitatea Învăţătorului. În grădina măslinilor a lovit cu sabia. Voia să-şi demonstreze curajul. În faţa slugii, însă, a afirmat că nu-l cunoaşte pe Isus. În acel moment asta i se părea o mică minciună, pentru a putea rămâne în preajma lui Isus. Eroismul său s-a prăbuşit într-un joc meschin pentru un loc în mijlocul evenimentelor.

Noi toţi trebuie sa învatam mereu din nou să-l acceptăm pe Dumnezeu şi pe Isus Cristos aşa cum el este, şi nu cum am vrea noi să fie. Şi noi cu greu acceptăm ca el să fie legat şi condiţionat de limitele Bisericii sale şi ale slujitorilor săi. Şi noi nu vrem să acceptăm ca el să fie fără putere în această lume. Şi noi ne ascundem în spatele unor pretexte, când apartenenţa la el devine prea costisitoare şi prea periculoasă. Noi toţi avem nevoie de convertirea acceptării lui Isus în adevărul său de a fi-Dumnezeu şi a fi-Om. Avem nevoie de umilinţa ucenicului care urmează voinţa Învăţătorului. În această oră vrem să-l rugăm să privească şi la noi cum a privit la Petru, la momentul potrivit, cu ochii săi binevoitori, şi să ne convertească.

Petru, convertitul, este chemat să întărească pe fraţii săi. Nu este un fapt exterior ca această sarcină să fie încredinţată în cenaclu. Serviciul unităţii are locul său vizibil în celebrarea Sfintei Euharistii. Dragi prieteni, pentru Papa este o mare încurajare a şti că în orice celebrare euharistică toţi se roagă pentru el; că rugăciunea noastră se uneşte cu rugăciunea Domnului pentru Petru. Numai graţie rugăciunii Domnului şi a Bisericii Papa poate corespunde îndatoririi sale de a-i întări pe fraţi - de a paşte turma lui Isus şi a se face garant pentru acea unitate care devine mărturie vizibilă a misiunii lui Isus din partea Tatălui.

„Cu dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi”. Doamne, ţie îţi este dor de noi, de mine. Tu a dorinţa să te împarţi pe tine nouă în Sfânta Euharistie, să te uneşti cu noi. Doamne, trezeşte şi în noi dorinţa după tine. Întăreşte-ne în unitatea cu tine şi între noi. Dăruieşte Bisericii tale unitate, pentru ca lumea să creadă. Amin.

rv/A.Lucaci