Învierea lui Lazăr, învierea lui Isus, învierea noastră: Consideraţii omiletice la Duminica a V-a Postul Mare , A

(RV - 9 aprilie 2011) E ziua Domnului. În această a cincia Duminică din Postul Mare, Liturghia ne propune Evanghelia cu marele episod al învierii lui Lazăr. Marta şi Maria îl plâng pe fratele lor. Când a auzit Marta că vine Isus, i-a ieşit în întâmpinare, în timp ce Maria a rămas în casă. Marta i-a zis lui Isus: "Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit. Dar ştiu că şi acum Dumnezeu îţi va da tot ce îi vei cere". La fel şi Maria, „ când a ajuns în locul unde era Isus şi l-a văzut, s-a aruncat la picioarele lui şi i-a spus: "Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit". În dialogul cu Marta Isus îi răspunde:
"Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (In 11,25).

Comentează părintele carmelit Bruno Secondin, profesor de Teologie spirituală la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma.
"Doamne, iată, acela pe care îl iubeşti este bolnav". Răspunzând la acest apel, plin de zbucium sufletesc şi profundă angoasă, al surorilor lui Lazăr, Marta şi Maria, Isus nu-şi dovedeşte doar prietenia sa, dar ştie chiar că riscă el însuşi moarte. Se duce chiar în mâna acelora care căutau să-l elimine, şi abia aşteptau să se întoarcă la Ierusalim. Cele două istorii, soarta lui Lazăr şi cea a lui Isus, se suprapun în acest episod: moartea lui Lazăr şi moartea lui Isus. Şi în amândouă există un sens de mister: dacă Isus îl iubea atât de mult pe Lazăr şi pe surorile sale, pentru ce a întârziat să vine mai repede? Este întrebarea pe care şi-o pun şi iudeii; dar ne-o punem şi noi de multe ori în viaţă în faţa suferinţei care ne sfâşie şi ne macină puterile. Pentru ce, Doamne nu te faci simţit, nu-ţi arăţi prezenţa? O întrebare radicală, şi mărită până la colosal, şi pe care Isus însuşi i-a va pune Tatălui pe când atârna pe Cruce: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”.

În plânsul şi în urletul din faţa mormântului lui Lazăr - "Lazăre, vino afară!” - şi în acel strigăt final de pe Cruce, se află toată cazna, tot chinul şi solidaritatea Fiului lui Dumnezeu cu întunecimile vieţii noastre. Dar nu este strigăt, nu este un urlet ce merge în gol: Tatăl îl va asculta şi viaţa va birui triumfătoare. Lazăr, mort şi îngropat iese din mormânt cu mâinile şi picioarele încă înfăşurate în pânzele îngropăciunii.

Dar învierea sa proroceşte învierea definitivă, cea adevărată, a lui Isus, victoria asupra oricărei morţi, datorită iubirii sale pentru viaţă. Da viaţa va birui, va triumfa!

Prin moarte a trecut şi Fiul lui Dumnezeu care fiind şi om adevărat a cunoscut moartea. Dar a înviat a treia zi după Scripturi. De aceea, moartea învinsă a fost transformată. Nu mai este o cetate interzisă, un naufragiu în abisul tăcerii şi al neantului, ci poartă deschisă spre infinitul de lumină şi etern. „Căci tu nu vei lăsa sufletul meu în lăcaşul morţilor, nici nu vei îngădui ca cel drept al tău să vadă putrezirea. Îmi vei arăta cărarea vieţii, bucurie deplină de la faţa ta, şi desfătări la dreapta ta, în veci.

Celebrând Sfintele Taine ale mântuirii, facem zilnic, duminică de duminică, Paştele cu Cristos: trecem treptat de la moarte la viaţă până în clipa intrării în sărbătoarea Paştelui veşnic.

„Eu sunt învierea şi viaţa, spune Domnul; cine crede în mine nu va muri în veci”- spune Isus. Şi noi credem în cuvântul său împreună cu apostolul Paul la Romani 8,11: „Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare prin Duhul său, care locuieşte în voi”.
Aceasta este speranţa noastră.

Duminică plăcută, iubiţi ascultători!

Aici serviciul audio:
rv/al