Sfânta Tereza a Pruncului Isus, fecioară şi învăţătoare a Bisericii (biografia din
Vieţile Sfinţilor)
(RV - 6 aprilie 2011) La audienţa generală de miercuri, în Piaţa Sfântul
Petru papa Benedict al XVI-lea a dedicat cateheza sa Sfintei Tereza din Lisieux.
Propunem, deocamdată, biografia Sfintei din "Vieţile Sfinţilor"- arcb.ro.
În
seara zilei de 30 septembrie a anului 1897, la infirmeria călugăriţelor carmelite
din Lisieux (oraş în nord-vestul Franţei), o tânără călugăriţă, care abia împlinise
vârsta de douăzeci şi patru de ani şi nouă luni, după o agonie de două zile, închidea
ochii pentru viaţa pământească; era Maria Francisca Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei
Feţe. În acea clipă de seară, la orele 19 şi douăzeci de minute, s-a împlinit
dorinţa fierbinte exprimată de ea în „Actul de ofrandă către Iubirea Îndurătoare":
„O, Dumnezeul meu... Vreau ca fiecare bătaie a inimii mele să reînnoiască de nenumărate
ori această ofrandă adusă Ţie, până când umbrele se vor destrăma, şi astfel, eu să-ţi
pot mărturisi iubirea mea în veşnica întâlnire Faţă în Faţă". Privind spre Crucifixul
ce-l ţinea în mâini, a şoptit: „Oh! îl iubesc...". După câteva clipe, a continuat:
„Dumnezeul meu... eu... te iubesc". Au fost ultimele cuvinte, rostite cu glas aproape
stins. După nouă ani de viaţă trăită împreună cu Tereza, unele dintre surori se
întrebau nedumerite: „Ce s-ar putea scrie în cronica mănăstirii despre această mult
prea tânără călugăriţă?" Nu au avut ocazia să observe atitudini sau fapte care să
depăşească ritmul şi cadrul obişnuit al practicilor prescrise de regulamentul vieţii
de fiecare zi; dar când sora stareţă le-a destăinuit însemnările pe care Tereza le-a
notat într-un caiet intitulat „Istoria primăverii unei mici flori albe", au recunoscut
cu uimire şi bucurie că în mijlocul lor a trăit un suflet excepţional de mare. Aceste
însemnări, scrise din porunca superioarei mănăstirii, au fost publicate sub titlul
„Istoria unui suflet"; în scurt timp, ele au devenit cunoscute şi gustate nu numai
în Franţa, ci şi în întreaga Biserică Catolică; ele descopereau taina şi frumuseţea
unei vieţi trăite în iubirea lui Dumnezeu şi trezeau în nenumărate suflete încrederea
în posibilitatea de a transforma chiar şi cele mai simple şi banale acţiuni în acte
de iubire cerească, iubire aducătoare de pace şi bucurie în inimi şi între oameni.
Într-o epocă de aprinse discuţii referitoare la legile fundamentale ale vieţii omeneşti
individuale şi sociale, Mica floare din Lisieux afirmă prin scrisul şi faptele sale
că suprema lege este Iubirea.
Sfânta Tereza a Pruncului Isus era ultimul dintre
cei nouă copii ai soţilor Ludovic Martin şi Zelia Guérin. Ludovic, ceasornicar-bijutier
în orăşelul Alençon, şi Zelia, lucrătoare într-un atelier de dantele, s-au căsătorit
la o vârstă mai înaintată; el avea 35 de ani, iar ea 27; amândoi, în prima parte a
vieţii, ar fi dorit să intre în mănăstire, dar, din diferite motive, nu au fost primiţi.
După căsătorie, s-au hotărât să trăiască împreună ca frate şi soră, dar un duhovnic
luminat i-a convins să-şi schimbe gândurile. Dacă fiecare şi-ar fi urmat primele îndemnuri
ale inimii, „cea mai mare sfântă a timpurilor moderne" nu ar fi văzut lumina zilei.
În
familia Martin, viaţa se desfăşura într-o atmosferă de încredere şi bucurii izvorâte
din munca de fiecare zi şi o trăire intensă a credinţei, concretizată prin rugăciunea
de seară făcută împreună, participarea la sfintele slujbe din duminici şi sărbători,
primirea frecventă a Sfintei Împărtăşanii, dragostea efectivă faţă de săraci şi bolnavi.
Nu au lipsit însă nici încercările: patru copii, doi băieţi şi două fete, au murit
de mici; în timpul războiului de la 1870, familia a fost obligată să ţină în cantonament
9 ostaşi germani; Zelia a constatat semnele unei maladii care avea să o pună în imposibilitatea
de a-şi alăpta copilul pentru a noua oară. Într-o scrisoare din 3 ianuarie 1873, curajoasa
mamă anunţă rudele din Lisieux: „Ieri, joi, la orele 11 şi jumătate noaptea, s-a născut
fiica mea cea mai mică. E robustă şi sănătoasă şi pare foarte graţioasă. Va fi botezată
mâine, sâmbătă, şi trebuie să fiţi de faţă şi voi, pentru ca sărbătoarea să fie desăvârşită".
La botez a primit numele de Maria Francesca Tereza. Înaintea ei se aflau alte patru
surori: Maria, Paulina, Leonia, Celina; toate îşi îndreptau gândul, adesea şi paşii,
spre diferite lăcaşuri de viaţă mănăstirească.
La 28 august 1877, Zelia Martin
părăseşte cuibul liniştit din Alençon şi trece la cele veşnice. Ludovic, rămas văduv,
deoarece nu se simţea bine cu sănătatea, se retrage împreună cu fiicele sale în oraşul
Lisieux, unde se aflau rudele lui apropiate. Aici, Tereza, înconjurată de toţi cu
dragoste, începe să ia cunoştinţă de bucuriile, dar şi de tristeţile vieţii. La vârsta
de 10 ani, este lovită de o boală misterioasă, cu dureri de cap, insomnii, erupţii,
halucinaţii. În ziua de 13 mai 1883, are o viziune în care i se arată Maica Domnului
şi, cu un surâs ceresc, îi redă sănătatea. Pentru Tereza se deschide însă o perioadă
de frământări sufleteşti pe care le destăinuie surorii sale, Paulina, devenită călugăriţă
sub numele de sora Agnesa a lui Isus, în Mănăstirea Carmelitanelor din Lisieux. Notele
bune obţinute la învăţătură, felicitările şi aprecierile măgulitoare primite din toate
părţile, diferitele plimbări cu familii înrudite şi prietene nu reuşesc să-i îndepărteze
gândul de la ceea ce ea considera un dar deosebit al lui Dumnezeu. „El m-a făcut să
înţeleg că adevărata mea glorie nu se va arăta în faţa oamenilor şi că ea va consta
în a deveni o mare Sfântă! ! !..." Două dintre surorile sale, Maria şi Paulina, se
aflau deja în mănăstirea din Lisieux; Tereza se simte chemată pe aceeaşi cale. După
eforturi aproape supraomeneşti, ajutată de încrederea ei nemărginită în Dumnezeu,
obţine asentimentul tatălui său de a intra şi ea în acel lăcaş de rugăciune şi înălţare
spirituală. Trebuia obţinută şi aprobarea autorităţii bisericeşti, care nu permite
angajarea în viaţa aspră a călugăriţelor carmelitane decât după vârsta de 21 de ani.
Tereza abia avea 15 ani. Alte rugăciuni, alte sacrificii, alte demersuri. Cu prilejul
unei audienţe comune la Papa Leon al XIII-lea, încălcând legile protocolului, îşi
face curaj şi se aruncă în genunchi la picioarele Suveranului Pontif şi-i spune: „Sfinte
Părinte, în onoarea jubileului Sanctităţii Voastre, permiteţi-mi să intru în Carmel
la vârsta de 15 ani". „...Vei intra, dacă Bunul Dumnezeu va voi". În ziua de 10 ianuarie
1889, Tereza îmbrăca haina călugăriţelor carmelitane, în prezenţa tatălui său grav
bolnav, dar nespus de fericit. O neaşteptată ninsoare îmbracă în alb acoperişurile
caselor şi grădina mănăstirii, răspunzând parcă la o nemărturisită dorinţă a Terezei.
A urmat noviciatul, timp în care a îndeplinit serviciul de măturătoare a încăperilor
mănăstirii. La 8 septembrie 1890, face profesiunea solemnă şi definitivă, devenind
„Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe".
Deoarece şi în mănăstire se află
tot făpturi omeneşti, Tereza nu a fost scutită de suferinţe, lipsă de înţelegere,
chiar umiliri dureroase. Deşi suferindă, ameninţată de tuberculoză pulmonară, nu a
refuzat nici o muncă, oricât de grea, nu şi-a permis nici o abatere de la rânduielile
aspre ale vieţii carmelitane. Lectura operelor Sfântului Ioan al Crucii, apoi a „Imitaţiei
lui Cristos" şi a Sfintei Scripturi i-au alimentat seninătatea, curajul şi netulburata
pace. Se considera chemată să arunce în calea lui Isus florile micilor sacrificii,
în timpul liber se ocupa de pictură şi poezie spirituală; urmând porunca stareţei,
cu doi ani înainte de moarte, a început să-şi consemneze amintirile, gândurile, sentimentele,
în minunata „Istorie a unui suflet". Din toate operele sale se desprinde o luminoasă
înţelegere a vieţii creştine, cuprinsă în expresia „Calea copilăriei spirituale".
„Eu m-am oferit Pruncului Isus să facă din mine o jucărie a lui şi L-am rugat să nu
mă considere ca un bibelou preţios la care copiii se mulţumesc doar să privească,
ci ca o minge mică, fără valoare, de aruncat la pământ şi de bătut cu picioarele,
sau de strâns la piept, atunci când i-ar face plăcere".
Deşi ascunsă de zidurile
înalte ale mănăstirii, Tereza a privit la întreaga Biserică şi la întreaga omenire.
S-a oferit lui Dumnezeu să fie inima veşnic neodihnită, care, prin jertfe şi rugăciuni,
să trimită întregului organism uman sângele curat al iubirii divine; gândul acesta
i-a dat putere şi curaj până în ultima clipă a vieţii, din ziua de 30 septembrie 1897.
Cu puţin timp înainte de a muri, Tereza a promis că, după ce va ajunge în cer, va
face să cadă pe pământ o ploaie de trandafiri; ea şi-a ţinut promisiunea. În urma
nenumăratelor binefaceri spirituale şi materiale obţinute prin mijlocirea ei, la 17
mai 1925, Papa Pius al XI-lea a ridicat-o la cinstea Sfintelor altare, iar la 14 decembrie
1927, a proclamat-o patroană principală a misiunilor, alături de Sf. Francisc Xaveriu.
Nenumărate sunt sufletele care şi-au regăsit pacea şi încrederea în viaţă şi în Dumnezeu,
meditând ultimele cuvinte din „Istoria primăverii unei mici flori albe": „Da, eu simt
că şi atunci când aş avea pe conştiinţă toate păcatele ce se pot săvârşi, aş merge
cu inima zdrobită să mă arunc în braţele lui Isus, deoarece ştiu cât de drag îi este
lui Isus fiul risipitor care se întoarce la El. Eu mă îndrept spre Bunul Dumnezeu
prin încredere şi iubire, nu pentru că în bunătatea lui plină de grijă mi-a ferit
sufletul de păcatul mortal". Fraza pare neterminată, dar mâna Terezei nu a mai putut
ţine creionul cu care a terminat pagina din urmă a manuscrisului. Peste trei luni
se afla în împărăţia Iubirii Infinite, faţă în faţă cu „Iubirea care mişcă nori şi
stele" (Paradisul XXXIII, 148).