Mesaj al lui Benedict al XVI-lea către preşedintele Napolitano pentru cea de-a 150
aniversare a Unităţii Italiei
(RV - 16 martie 2011) În legătură cu ştirile difuzate de agenţii despre un mesaj
al papei Benedict al XVI-lea pentru cei 150 de ani ai Unităţii Italiei,
directorul Sălii vaticane de presă, părintele Federico Lombardi a confirmat
că joi dimineaţă la ora 11 cardinalul secretar de Stat Tarcisio Bertone s-a
dus la Quirinale, împreună cu nunţiul apostolic în Italia, mons. Giuseppe Bertello,
pentru a-i consemna preşedintelui Republicii Italiene Giorgio Napolitano, mesajul
lui Benedict al XVI-lea cu ocazia celor 150 de ani ai Unităţii Italiei.
Nu
a fost prevăzut nici un discurs al cardinalului.
Cardinalul Bertone, joi 17
martie, va participa şi la şedinţa comună de la Montecitorio, sediul Camerei Deputaţilor,
unde Camerele reunite vor comemora unitatea ţării.
Conferinţa episcopală italiană
va celebra, tot joi 17 martie, la Roma, la ora 12 în Bazilica Santa Maria degli Angeli,
o liturghie prezidată de preşedintele Conferinţei Episcopale Italiene, cardinalul
Angelo Bagnasco.
Identitatea naţională italiană este înrădăcinată în tradiţia
catolică: este ceea ce subliniază Benedict al XVI-lea în mesajul trimis preşedintelui
Giorgio Napoliatno. Papa aminteşte că, chiar în timpul Risorgimento-lui, catolicii
au oferit o contribuţie însemnată la construirea identităţii italiene. Şi indică în
actualele raporturi dintre Biserică şi Statul italian un exemplu de laicitate sănătoasă.
Mai
multe pe larg în serviciul lui Alessandro Gisotti de la redacţia noastră centrală: •
Mesajul lui Benedict al XVI-lea este o amplă şi densă reflecţie asupra rolului creştinismului
şi al Bisericii în istoria naţiunii italiene. Procesul de unificare politică în secolul
al XIX este de fapt rezultatul formării unei identităţi naţionale la care creştinismul
a contribuit în mod fundamental încă din Evul Mediu prin educaţie, activităţi de asistenţă,
artă. sfinţenia unor personalităţi precum Sfântul Francisc din Assisi şi Sfânta Ecaterina
din Siena. Identitatea este atât de profundă încât persistă şi în timpul prelungitei
fărâmiţării geopolitice succesive.
Chiar în perioada Risorgimento-ului, în
ciuda faptului că a fost considerat adesea ca o mişcare contrară Bisericii şi religiei,
nu a lipsit o importantă contribuţie a catolicilor la formarea Staului unitar, la
„a-i face pe italieni”. Este de ajuns se amintească, între altele, numele lui Gioberti,
Rosmini, Manzoni, Pellico şi chiar de un mare educator ca Sfântul Ioan Bosco.
Papa
nu evită să abordeze „Chestiunea Romană” şi a „efectelor sale sfâşietoare în conştiinţa
individuală şi colectivă a catolicilor italieni”, dar insistă că „nici un conflict
nu s-a verificat în corpul social, marcat de o profundă prietenie între comunitatea
civilă şi comunitatea bisericească”, încât „identitatea naţională a italienilor, atât
de puternic înrădăcinată în tradiţiile catolice, a constituit în adevăr baza cea mai
solidă a unităţii politice cucerite”: în corpul social „credinţă şi cetăţenie nu erau
în conflict”. O contrademonstraţie este faptul că însăşi „abţinerea de la viaţa politică,
ce a urmată după ’non expedit’, a îndreptat realitatea lumii catolice spre o asumare
mai mare de responsabilitate în social - educaţie, asistenţă, sănătate, cooperare,
economie socială…- al cărei rod a fost o societate solidară şi puternic închegată.
“Chestiunea
Romană” se conturează astfel ca un caz special şi complex, un conflict între Instituţiile
Stat şi Biserică „totul italian”, pentru faptul că doar Italia găzduieşte sediul Papalităţii,
şi aceasta, după sfârşitul Statului Pontifical, reclama în orânduirea sa deplină libertate
şi suveranitate. Pe de altă parte, „Sfântul Scaun a refuzat întotdeauna posibilitatea
rezolvării acestui conflict prin măsuri impuse din extern, încrezându-se în sentimentele
poporului italian şi în sensul de responsabilitate şi de justiţie a Statului italian”.
Concilierea,
prin semnarea Pactelor din Lateran în 1929, deschide pentru papalitate un anotimp,
nou şi fecund de minister universal, pe care cardinalul Montini - viitorul Paul al
VI-lea - vorbind în Capitol pe 10 octombrie 1962, îl descria în cuvinte solemne: „astfel
încât să urce la o atât de mare înălţime în conducerea spirituală a Bisericii şi în
iradierea asupra lumii, ca niciodată mai înainte”.
Papa nu omite apoi să amintească
aportul fundamental al catolicilor la elaborarea noii Constituţii republicane din
1947, de la care porneşte o angajare însemnată a catolicilor în viaţa politică, sindicală,
economică, socială a ţării cu exemple luminoase de „absolută fidelitate faţă de Stat”
şi de devotament pentru binele comun”, până la mărturia sângelui în anii terorismului.
Papa aminteşte cu emoţie numele lui Aldo Moro şi Vittori Bachelet. În privinţa contribuţiei
instituţiilor Bisericii la binele comun în epoca de după război sunt puse în evidenţă
formarea la valorile morale esenţiale pentru viaţa socială democratică, justă şi ordonată,
şi atenţia specifică faţă de marginalizaţi şi suferinzi. Nu lipseşte menţionarea atenţiei
lui Ioan Paul al II-lea pentru binele ţării, precum în cazul „marii rugăciuni pentru
Italia” proclamată de el în 1994.
Faza actuală a raporturilor dintre Biserică
şi Stat se deschide prin semnarea Acordului de revizuire a Concordatului în 1984,
care - cum afirma Ioan Paul al II-lea - ţine cont de situaţia de azi a Italiei „caracterizată
de competiţia liberă a ideilor şi pluralităţii articulate a diferitelor componente
sociale”, dar care vrea să favorizeze „unitatea profundă de idealuri şi de sentimente,
datorită căreia toţi italienii se simt fraţi în una şi aceeaşi Patrie”. Principiile
care călăuzesc relaţiile dintre Biserică şi comunitatea politică sunt cel al distincţiei
corecte a domeniilor şi cel al colaborării. Cum aminteşte Conciliul Vatican II, amândouă
sunt de fapt, „chiar dacă cu titlu diferit, în serviciul vocaţiei personale şi sociale
al aceloraşi persoane umane”.
În această colaborare, Biserica nu oferă doar
o contribuţie societăţii civile, dar recunoaşte că primeşte de la ea nu puţin ajutor,
în tot ceea ce contribuie la binele familiei, culturii, vieţii economice şi sociale,
naţionale şi internaţionale.
Mesajul papei Benedict al XVI-lea către preşedintele
Republicii Italiene pentru cei 150 de ani de la înfăptuirea unităţii Italiei se încheie
tocmai cu o privire recunoscătoare pentru modul în care în decursul istoriei naţiunea
italiană a trăit - ca „povară” şi deopotrivă „privilegiu” - situaţia specială de a
găzdui la Roma sediul Succesorului lui Petru, centrul creştinătăţii. Comunitatea naţională
a răspuns la această situaţie cu apropiere afectivă, solidaritate, ajutor Sediului
apostolic pentru ca să poată desfăşura misiunea sa spirituală la Roma, în Italia şi
în lume. Şi Statul italian a oferit şi oferă Sfântului Scaun o colaborare preţioasă,
răsplătită cu sinceră gratitudine.
Ultima frază a Mesajului exprimă gândul
de binecuvântare al Papei, invocaţia sa pentru ca poporul italian fie călăuzit mereu
de lumina credinţei, izvor de speranţă şi de angajare pentru libertate, justiţie şi
pace.