„Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu”: călugări, călugăriţe,
laici consacraţi, o bogăţie pentru viaţa Bisericii
(RV - 15 martie 2011) Conciliul Vatican II a dedicat vieţii consacrate,
călugări, călugăriţe şi laici consacraţi un document special vorbind
despre reînnoirea vieţii în Ordinele şi Congregaţiile Monastice şi în Societăţile
de viaţă apostolică. Este vorba de decretul „Perfectae caritatis”
referitor la iubirea desăvârşită promulgat pe 28 octombrie 1965, asupra căruia se
opreşte părintele iezuit Dariusz Kowalczyk la rubrica sa săptămânală. •
Ordinele călugăreşti nu sunt un element indispensabil al Bisericii. Totuşi Conciliul
notează că „încă de la începuturile Bisericii au existat bărbaţi şi femei care prin
practicarea sfaturilor evanghelice, au căutat să-l urmeze cu mai multă libertate şi
să-l imite mai îndeaproape pe Cristos” (n. 1). Putem spera că asemenea persoane vor
fi până la sfârşitul timpurilor.
Reînnoirea vieţii călugăreşti consistă, pe
de o parte, în întoarcerea continuă la inspiraţia originară a institutelor, iar pe
de alta în adaptarea institutelor în funcţie de schimbarea condiţiilor de existenţă
(Cf n.2). Decretul despre viaţa călugărească însă subliniază că „cele mai bune adaptări
la exigenţele epocii nu vor avea nici un efect dacă nu vor fi însufleţite de o reînnoire
spirituală” (n. 2)
Curăţia „pentru împărăţia cerurilor”, trăită cu autenticitate
este dovada contrară „falselor teorii, care prezintă castitatea perfectă ca fiind
imposibilă sau dăunătoare pentru dezvoltarea omului” (n. 12). Conciliul, în acelaşi
timp avertizează însă că voind a trăi în castitate nu este posibil doar bizuindu-se
pe propriile forţe, dar trebuie să se aibă încredere în ajutorul divin.
Sărăcia
călugărească consistă în a depinde de superiori în folosirea bunurilor, în a fi sărac
cu duhul, dar şi „în a se spune legii comune a muncii”. Ascultarea călugărească în
schimb se bazează pe credinţa că Dumnezeu vrea să lucreze în viaţa călugărului prin
superiorii săi. Astfel ascultarea „departe de a umbri demnitatea persoanei umane”,
„o aduce la maturitate, sporind libertatea lor de a fi fii ai lui Dumnezeu” (n.14).
Superiorii, din partea lor, ar trebui „să-i conducă pe supuşi ca pe nişte fii ai lui
Dumnezeu şi cu respectul datorat persoanei umane, facilitând supunerea lor de bunăvoie”
(n. 14).
Nu lipsesc părerile că Conciliul s-a concentrat asupra rolului episcopilor
şi nu a aprofundat importanţa pentru Biserică a vieţii călugăreşti. Poate aceasta
va fi una din sarcinile viitorului conciliu.