Cardinalul Ouellet: cartea papei Benedict al XVI-lea despre Isus este o mărturie impresionantă, fascinantă şi eliberatoare. În prezentarea Radio Vatican, conţinutul esenţial pe capitole

(RV - 11 martie 2011) Un milion şi două sute de mii de exemplare: acesta este tirajul cărţii lui Benedict al XVI-lea “Isus din Nazaret - Partea a doua - De la intrarea în Ierusalim până la înviere”. Volumul, prezentat joi după amiază, 10 martie în Sala vaticană de presă plină de ziarişti, se află în librării în 7 limbi la care se va adăuga la sfârşitul lui martie traducerea în croată. Va urma apoi traducerea în alte 13 limbi, în timp ce este deja disponibil în forma digitală e-book. Au prezentat opera Papei, împreună cu directorul părintele Federico Lombardi, cardinalul Marc Ouellet, prefect al Congregaţiei pentru Episcopi şi prof. Claudio Magris, scriitor şi germanist.

La conferinţa de presă a intervenit şi directorul Librăriei Edituri Vaticane, preotul salezian Giuseppe Costa, care a subliniat că au fost semnate 20 de contracte editoriale pentru tot atâtea limbi. În afară de aceasta a esplicat că partea din venituri rezervată autorului va fi destinată de Papa astfel: jumătate Fundaţiei vaticane Joseph Ratzinger-Benedict al XVI-lea, angajată în promovarea Teologiei şi cealaltă jumătate pentru opere de caritate. Părintele Costa a spus că această carte va depăşi numărul de exemplare vândute din primul volum despre Isus din Nazaret.

În continuare, prezentăm sistematic pe capitole, în rezumat dar esenţial, conţinutul operei:

Volumul „Isus din Nazaret - De la intrarea în Ierusalim până la înviere” cuprinde o premisă, 9 capitole şi în epilog, „Perspective”:

- Premisă
- Cap. I - Intrarea lui Isus în Ierusalim
- Cap. II - Marele discurs escatologic al lui Isus
- Cap. III - Spălarea picioarelor
- Cap. IV - Rugăciunea sacerdotală
- Cap. V - Ultima Cină
- Cap. VI - Ghetsemani
- Cap. VII - Procesul lui Isus
- Cap. VIII - Răstignirea şi depunerea lui Isus în mormânt
- Cap. IX - Învierea lui Isus dintru moarte (din morţi)
- Perspective: S-a suit la ceruri - şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va veni cu mărire.

Premisa. - Autorul spune că nu a voit să scrie o carte „Viaţa lui Isus”, ci „să ilustreze figura şi mesajul lui Isus”. A „încercat să dezvolte o privire asupra lui Isus din Evanghelii şi o ascultare care să poată deveni întâlnire…condus de ermeneutica credinţei, dar în acelaşi timp ţinând cont în mod responsabil de raţiunea istorică” (îmbinând „ermeneutica credinţei” şi „ermeneutica istoriei”) „într-un mod care să poată fi util tuturor cititorilor care vor să-l întâlnească pe Isus şi să creadă în el”. Papa speră să poată trata şi copilăria lui Isus, cum a promis, într-un „mic fascicul”, dacă pentru aceasta „îi va fi dată încă forţa” necesară.

Cap. I - Papa începe cartea vorbind despre intrarea lui Isus în Ierusalim, primit de mulţimea în sărbătoare, stând călare pe o măgăriţă, ca „un rege al păcii şi un rege al simplicităţii, un rege al celor săraci”. Nu este un revoluţionar politic, „nu se bazează pe violenţă; nu porneşte o insurecţie militară împotriva Romei. Puterea sa este de caracter diferit: este în sărăcia lui Dumnezeu, în pacea lui Dumnezeu că el identifică singura putere mântuitoare”. „Violenţa nu instaurează împărăţia lui Dumnezeu. Este, din contra, un instrument preferat de anticrist…Nu serveşte umanismului, ci mai curând inumanului”. „Isus nu vine ca distrugător; nu vine cu sabia revoluţionarului. Vine cu darul vindecării. Se dedică celor care din cauza infirmităţii sunt împinşi la extremul vieţii lor şi la marginile societăţii. El îl arată pe Dumnezeu ca pe acela care iubeşte, şi puterea sa ca puterea iubirii”. În special este primit cu bucurie de către cei mici, „de cei care sunt în stare să vadă cu inima curată şi simplă şi care sunt deschişi la bunătate”. În ziua de după intrarea în Ierusalim Isus izgoneşte negustorii din templu: combate „legătura dintre cult şi afaceri”, un templu „devenit peşteră de tâlhari”.

Cap. II - După intrarea în Ierusalim se tratează despre „marele discurs escatologic al lui Isus cu temele sale centrale, distrugerea templului, distrugerea Ierusalimului, judecata finală şi sfârşitul lumii”. Isus a voit de atâtea ori să-i adune pe fii Ierusalimului „aşa cum o cloşcă îşi strânge puii sub aripi”: dar nu au voit. Este „liberul arbitru al puilor”. Romanii vor distruge templul şi vor face un masacru de mari proporţii între evrei. „Dumnezeu lasă o mare măsură de libertate - extraordinar de mare după impresia noastră - răului şi celor răi. Cu toate acestea, istoria nu-i scapă din mâini”. Pentru iudaism, „distrugerea templului a fost în mod cert un şoc teribil”: prin încetarea jertfelor de ispăşire nimic nu mai putea „să contracareze” răul crescând din lume. Dar odată cu Isus „este depăşită epoca templului din piatră”. „A început ceva nou”. „Isus însuşi a luat locul templului, este el templul cel nou”, „este prezenţa lui Dumnezeu cel viu. În el Dumnezeu şi om, Dumnezeu şi lumea sunt în contact”. În iubirea sa se dizolvă tot păcatul lumii. Isus, în discursul escatologic, vorbeşte despre timpul păgânilor, situat între distrugerea Ierusalimului şi sfârşitul lumii. În acest interval „Evanghelia trebuie să fie dusă în toată lumea şi la toţi oamenii: doar după aceea, istoria poate să ajungă la ţinta sa”. Atunci se va termina şi împotrivirea unei părţi a lui Israel şi „tot Israelul va fi mântuit”. Dumnezeu vrea să-i mântuiască pe toţi. Isus spune: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece”. „Cuvântul, aproape un nimic în comparaţie cu puterea enormă a cosmosului material…este mai real şi mai durabil decât întreaga lume materială. Este realitatea adevărată şi demnă de crezare …Elementele cosmice trec; cuvântul lui Isus este adevăratul ’firmament’, sub care omul poate sta şi rămâne”.

Cap. III - La spălarea picioarelor, Isus se despoaie de strălucirea sa divină pentru a ne purifica de murdăria noastră şi „a ne face capabili să participăm la banchetul de nuntă al lui Dumnezeu”. Înfăptuieşte „o cotitură radicală” în istoria religiei: înaintea lui Dumnezeu „nu sunt acţiunile rituale cele care purifică”, ci credinţa este aceea care purifică inima”. Potrivit exegezei liberale „Isus ar fi înlocuit concepţia rituală a purităţii cu cea morală”, dar „atunci creştinismul ar fi în mod esenţial o morală”, redus la „efortul moral extrem” de a-i iubi pe alţii până la sacrificarea propriei vieţi. „Dar aceasta nu corespunde noutăţii Noului Testament”. „Noutatea Evanghelie „nu poate consista în gradul elevat al prestaţiei morale”. „Noua Lege este harul Duhului Sfânt, nu o nouă normă, ci interioritatea nouă dăruită de acelaşi Duh al lui Dumnezeu”. Numai dacă ne lăsăm spălaţi în mod repetat, ’purificaţi’ de Domnul însuşi, putem învăţa a face împreună cu el ceea ce el a făcut”. „Trebuie să ne lăsăm cufundaţi în milostivirea Domnului; atunci şi inima noastră, ’inima’ va găsi calea justă”. Porunca nouă a iubirii „nu este simplu o cerinţă nouă şi superioară: ea este legată de noutatea lui Isus Cristos - de imersiunea crescândă în el”. „Puritatea este un dar”, aşa cum a fi creştini este un dar, care apoi „se dezvoltă în dinamica trăirii şi lucrării împreună cu acest dar”. Petru şi Iuda sunt două moduri diferite de a reacţiona la acest dar. Amândoi îl primesc, dar apoi unul îl tăgăduieşte, altul îl trădează. Petru, căindu-se. crede în iertare. Şi Iuda se căieşte, dar nu „mai reuşeşte să creadă într-o iertare. Căinţa lui devine deznădejde… vede de-acum doar întunericul propriu, este distrugătoare şi nu este o căinţă adevărată”. „În Iuda întâlnim pericolul care traversează toate timpurile”, pericolul că chiar şi acela care a fost o dată iluminat, „printr-o serie de forme aparent mici de infidelitate decade spiritual şi astfel încât la sfârşit, ieşind din lumină, intră în noapte şi nu mai este capabil de convertire”. În afară de aceasta, în Iuda care îl trădează, Isus simte „neînţelegerea, infidelitatea până în interiorul cercului cel mai intime al prietenilor”. „Ruptura prieteniei ajunge până în comunitatea sacramentală a Bisericii, unde mereu din nou există persoane care ’iau pâinea sa’ şi îl trădează. Cum spunea Blaise Pascal „suferinţa lui Isus, agonia sa, durează până la sfârşitul lumii”. „Isus în ceasul acela a luat asupra sa trădarea din toate timpurile, suferinţa care vine în orice timp de la a fi trădaţi, suportând astfel până la capăt mizeriile istoriei”.

Cap. IV - Rugăciunea sacerdotală a lui Isus „este inteligibilă doar pe fundalul liturgiei sărbătorii iudaice a Ispăşirii (Yom kippùr)”. Înălţarea lui Isus pe Cruce constituite „ziua Ispăşirii lumii, în care întreaga istorie a lumii, împotriva întregii vinovăţii omeneşti şi a tuturor distrugerilor sale, îşi află sensul”: acela de a se reconcilia cu Dumnezeu. Faptul de a nu fi împăcaţi cu Dumnezeu „cu Dumnezeul tăcut, misterios, în aparenţă absent şi totuşi prezent pretutindeni, constituie problema esenţială a întregii istorii a lumii”. Misiunea lui Isus este universală: „nu priveşte doar un cerc limitat de aleşi; obiectivul său este cosmosul - lumea în totalitatea ei. Prin intermediul ucenicilor şi al misiunii lor lumea întreagă în ansamblul ei trebuie să fie smulsă din alienarea sa, trebuie să regăsească unitatea cu Dumnezeu”. Misiunea sa este ca „omul, în a deveni una cu Dumnezeu, să se reîntoarcă la fi total el însuşi. Această transformare, însă, are preţul crucii şi pentru martorii lui Cristos cel al disponibilităţii la martiraj”.

Cap. V - Papa tratează chestiunea datării diferite referitoare la Ultima Cină în evangheliştii sinoptici şi Ioan. În această privinţă vorbeşte despre o „mulţime de ipoteze contrastante între ele”. Subliniază că „o cercetare istorică poate duce întotdeauna doar până la un înalt grad de probabilitate, niciodată la o certitudine ultimă…Dacă certitudinea credinţei s-ar baza exclusiv pe o înverşunare istorică-ştiinţifică, atunci ar rămâne mereu de revăzut”. „Ultima certitudine, pe care ne bazăm întreaga noastră existenţă, ne este dată de credinţă - de a crede cu umilinţă împreună cu Biserica din toate secolele, condusă de Duhul Sfânt”. Sinopticii vorbesc despre o cină pascală. Ziua următoare, în sărbătoarea Paştelui Isus a fost judecat şi răstignit. În Ioan, Ultima Cină are loc în ziua dinaintea Paştelui iar Isus a fost răstignit nu în ziua sărbătorii, ci în ajunul ei. „Asta înseamnă că Isus a murit în ceasul în care în templu erau sacrificaţi mieii de Paşti”: Isus este „adevăratul Miel”. Papa reţine cronologia lui Ioan ca fiind mai probabilă. Ce a fost atunci - se întreabă Papa - ultima cină? Cu cercetătorul Meier, spune că Isus, conştient că nu avea să mai poată mânca Paştele i-a invitat pe ucenici „la o ultimă cină cu caracter foarte special, o cină ce nu ţinea de nici un rit iudaic, dar era luarea sa de rămas bun, în care el dădea ceva nou, se dăruia pe sine ca adevăratul Miel, instituind astfel Paştele său”. Papa înfruntă apoi conceptul de ispăşire care potrivit unei anumite teologii moderne ar fi de neconceput şi în contrast „cu o imagine pură a lui Dumnezeu”. „Dumnezeu - afirmă - nu poate ignora pur şi simplu toată neascultarea oamenilor, tot răul din istorie, nu poate să-l trateze ca ceva nerelevant şi insignificant…Dreptatea, răul…trebuie neutralizat, învins. Numai aceasta este adevărata îndurare. Şi că acum, deoarece oamenii nu sunt în stare să o facă, o face Dumnezeu însuşi - aceasta este bunătatea ’necondiţionată’ a lui Dumnezeu, o bunătate ce nu mai poate fi în contradicţie cu adevărul şi cu dreptatea conexă”. „La toată marea murdară a răului se opune ascultarea Fiului, în care Dumnezeu însuşi a suferit şi a cărui ascultare este de fapt infinit mai mare decât masa crescândă a răului”. Papa subliniază apoi că „ceea ce Biserica celebrează în Sfânta Liturghie nu este ultima cină, dar ceea ce Domnul, în timpul ultimei cine, a instituit şi încredinţat Bisericii: amintirea morţii sale ca jertfă”. Şi deoarece darul lui Isus îşi are rădăcina în înviere, celebrarea Sacramentului trebuia să se desfăşoare în Ziua Domnului, duminica. Deja în perioada apostolilor „Euharistia era celebrată ca întâlnire cu Cel Înviat”. „Un arhaism, care ar vrea să se întoarcă la momentul dinaintea învierii şi a dinamicii sale şi la imitarea doar a ultimei cine, nu ar corespunde absolut deloc naturii darului pe care Domnul l-a lăsat ucenicilor”.


Cap. VI - În Ghetsemani, Isus „a trăit solitudinea extremă, întregul zbucium de a fi om. Aici, abisul păcatului şi a tot răul i-a pătruns în străfundul sufletului. Aici a fost pătruns de chinul extrem al morţii iminente. Aici trădătorul l-a sărutat. Aici toţi ucenicii l-au părăsit. Aici el a luptat şi pentru mine”. Contrar celor petrecute în grădina Paradisului pământesc, în această grădină a măslinilor „Isus a acceptat până la capăt voinţa Tatălui, şi-a însuşit-o şi astfel a răsturnat istoria”. Petru e contrar crucii. „Cine ar putea nega că atitudinea sa reflectă ispita continuă a creştinilor, mai mult, chiar şi a Bisericii: de a ajunge la succes fără cruce”. Isus le cere ucenicilor să vegheze, dar în zadar. „Somnolenţa ucenicilor rămâne de-a lungul secolelor ocazia prielnică pentru puterea răului. Această somnolenţă este o amorţeală a sufletului, care nu se lasă zguduit de puterea răului din lume, de toată injustiţia şi de toată suferinţa care devastează pământul… Dar această insensibilitate…conferă celui viclean o putere în lume”. O angoasă imensă îl asaltează pe Isus în conştiinţa de a lua asupra sa tot răul din lume pentru ca „în el să fie lipsit de putere şi depăşit”. Este o angoasă radicală: „este însăşi ciocnirea dintre lumină şi întuneric, dintre viaţă şi moarte - adevărata dramă a alegerii ce caracterizează istoria umană”. Isus îşi înalţă ruga stăruitoare către Tatăl, către acela care poate să-l salveze de moarte şi „datorită abandonării totale în mâinile sale a fost ascultat”. De fapt „pe cruce Isus devine izvor de viaţă pentru sine şi pentru toţi. Pe cruce, moartea a fost învinsă”.

Cap. VII - Papa, vorbind despre procesul lui Isus, subliniază că cine i-a voit moartea sa nu a fost „poporul” evreilor ca atare, şi pentru faptul că Isus şi chiar ucenicii erau evrei. Cea care l-a acuzat a fost aristocraţia de la templu, dar cu excepţii (de exemplu Nicodim), şi - în contextul amnistiei propuse de Pilat - masa susţinătorilor lui Baraba. „Dacă potrivit lui Matei - scrie papa Benedict - ’tot poporul ar fi spus: ’sângele său să cadă asupra noastră şi a fiilor noştri’, creştinul îşi va aminti că sângele lui Isus…nu cere răzbunare şi pedeapsă, ci este împăcare. Nu este vărsat împotriva cuiva, dar est sânge vărsat pentru mulţi, pentru toţi…nu este blestem, ci răscumpărare, mântuire”. În timpul procesului Pilat întreabă: „Ce este adevărul?”. „Nerăscumpărarea lumii consistă în imposibilitatea de recunoaştere a adevărului, o situaţie care apoi conduce în mod inevitabil la dominarea pragmatismului, şi în acest mod face astfel ca puterea celor mai puternici să devină dumnezeul acestei lumi”. „Nu este oare adevărat că marile dictaturi au vieţuit în virtutea minciunii ideologice şi că numai adevărul a putut aduce eliberarea?”. Adevăr şi minciună „sunt continuu amestecate în mod aproape de nedespărţit. Adevărul în toată măreţia şi puritatea sa iese la suprafaţă”. Şi asemenea lui Pilat, astăzi mulţi au lăsat la o parte întrebarea asupra adevărului ca „nerezolvabilă”. „Şi astăzi, în disputa politică la fel ca în discuţia referitoare la formarea dreptului, de cele mai multe ori se simte deranj în privinţa sa. Dar fără adevăr omul nu înţelege sensul vieţii, lasă…terenul pentru cei mai tari”. Adevărul „devine recognoscibil în Isus Cristos”. „Adevărul pe dinafară este neputincios în lume; asemenea lui Cristos, după criteriile lumii, este fără putere…Este răstignit. Dar chiar aşa, în totala lipsă de putere, ele este puternic, şi numai astfel adevărul devine mereu din nou o putere”. În pătimirea lui Isus, „în mizeria sa se oglindeşte inumanul puterii omeneşti, care îl striveşte pe cel neputincios”. „De când Isus s-a lăsat străpuns, tocmai cei răniţi şi străpunşi sunt imagine a lui Dumnezeu care a binevoit să sufere pentru noi. Astfel. în mijlocul pătimirii sale, Isus este imagine de speranţă: Dumnezeu stă de partea celor suferinzi”.

Cap. VIII - Răstignirea şi punerea lui Isus în mormânt. „Nimeni…nu se aşteptase un sfârşit pe cruce al lui Mesia”. „Faptele într-un prim moment de neînţeles au dus la o nouă înţelegere a Scripturii”. Primul cuvânt al lui Isus pe cruce este cererea de iertare pentru crucificatori, căci „nu ştiu ceea ce fac”. Papa subliniază că această cerere a Domnului „rămâne o mângâiere pentru toate timpurile şi pentru toţi oamenii”, chiar dacă ignoranţa dezvăluie o obtuzitate a inimii. Notează apoi că combinarea de erudiţie şi ignoranţă, cunoaştere materială şi înţelegere profundă, există în toate timpurile. Se opreşte la tâlharul cel bun care „chiar pe cruce a înţeles că acest om lipsit de putere este adevăratul rege”. Tâlharul cel bun a devenit imaginea speranţei - certitudinea mângâietoare că milostivirea lui Dumnezeu ne poate veni chiar şi în ultima clipă; certitudinea, mai mult, că după o viaţă greşită, rugăciunea care imploră bunătatea sa nu este zadarnică”. Din coasta străpunsă a lui Isus ies sânge şi apă. Papa citează prima Scrisoarea a lui Ioan: „ Isus este acela care a venit cu apă şi sânge, nu numai cu apă. O referinţă la cei care consideră „important numai cuvântul, învăţătura, mesajul lui Isus, dar nu ’carnea’, trupul viu al lui Cristos din care s-a scurs sângele pe cruce, în alte cuvinte un creştinism al gândirii şi ideilor” din care se înlătură „realitatea cărnii: sacrificiul şi Sacramentul”. „În patima lui Isus, toată murdăria lumii este în contact cu Puritatea imensă…Dacă de obicei lucrul impur prin contact contagiază şi pângăreşte lucrul pur, aici avem contrarul…murdăria lumii este realmente absorbită, anulată, transformată prin durerea iubirii infinite”. Astfel, Papa poate afirma că „binele este întotdeauna infinit mai mare decât toată masa răului, oricât aceasta ar fi de înspăimântătoare”. „De aceea, în centrul slujirii apostolice şi al vestirii Evangheliei…trebuie să stea intrarea în misterul crucii”. „În cruce obscuritatea şi absurditatea păcatului se întâlnesc cu sfinţenia lui Dumnezeu în luminozitatea sa orbitoare pentru ochii noştri şi aceasta merge dincolo felul nostru de a gândi. Şi cu toate acestea, în mesajul Noului Testament şi în verificarea sa în viaţa sfinţilor, marele mister a devenit cu totul luminos. Misterul ispăşirii nu trebuie să fie sacrificat niciunui raţionalism infatuat”.

Cap. IX - Învierea lui Isus din morţi. Fără credinţa în înviere - afirmă Papa - „credinţa creştină este moartă”. „Numai dacă Isus a înviat, s-a petrecut ceva cu adevărat nou care schimbă lumea şi situaţia omului”. Nu a fost vorba de un cadavru reanimat. „Învierea lui Isus a însemnat evadarea spre un gen de viaţă total nou, spre o viaţă ce nu mai este supusă legii morţii şi devenirii, ci situată dincolo de asta - o viaţă care a inaugurat o nouă dimensiune de a fi oameni”. „Învierea lui Isus…este un soi de ’mutaţie decisivă’…un salt de calitate. În învierea lui Isus s-a realizat o nouă posibilitatea de a fi om, o posibilitate ce îi interesează pe toţi şi deschide un viitor, un nou gen de viitor pentru oameni”. Ucenicii, martiri ai învierii, au fost doborâţi de o realitate pe care până atunci absolut nu o contemplau. Şi „cu un curaj absolut nou s-au prezentat înaintea lumii pentru a mărturisi: Cristos a înviat cu adevărat”. O îndrăzneală de neconceput pentru nişte adepţi înfricoşaţi ai unui Maestru răstignit, fără un contact real cu Isus într-adevăr înviat. În înviere - scrie Papa - „nu poate exista nici un contrast cu ceea ce constituie un dat ştiinţific clar. În mărturiile învierii, desigur, se vorbeşte despre ceva ce nu intră în lumea experienţei noastre. Se vorbeşte despre ceva nou…Nu se contestă realitatea existentă. Ne este spus mai degrabă că există o dimensiune ulterioară în raport cu cele pe care le cunoaştem până acum. Asta este oare în contras cu ştiinţa?”. „În întreaga istorie a ceea ce trăieşte - afirmă Papa - începuturile noutăţii sunt mici, aproape invizibile - pot fi ignorate. Domnul însuşi a spus că ’împărăţia cerurilor’, în această lume, este ca o sămânţă de muştar, cea mai mică dintre toate seminţele. Dar poartă în sine potenţialitatea infinită a lui Dumnezeu. Învierea lui Isus, din punctul de vedere al istoriei lumii, este puţin aspectuoasă, este sămânţa cea mai mică din istorie. Această răsturnare a proporţiilor face parte din misterele lui Dumnezeu. În cele din urmă, ceea ce este mare, puternic, este lucrul mic. Şi sămânţa mică este lucrul într-adevăr mare”. Învierea „este un eveniment înăuntrul istoriei care, totuşi, rupe domeniul istoriei şi trece dincolo de ea”. Împreună cu Iuda Tadeu papa Benedict al XVI-lea se întreabă de ce Isus s-a manifestat doar la puţini şi nu s-a opus cu toată forţa sa duşmanilor care l-au răstignit. „Este propriu misterului lui Dumnezeu să acţioneze în mod silenţios. Doar încet-încet el construieşte în marea istorie a omenirii istoria sa… În mod continuu el bate uşor la uşile inimilor noastre şi, dacă îi deschidem, încet ne face capabili să ’vedem’. Şi cu toate acestea…nu e oare tocmai acesta stilul divin? A nu strivi cu puterea exterioară, dar a da libertate, a dărui şi suscita iubire”.

Perspective. S-a suit la ceruri - şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va să vină cu mărire. Mărturia ucenicilor lui Isus „se traduce în mod esenţial într-o misiune: trebuie să vestească lumii că Isus este Cel Viu - Viaţa însăşi”. Luca, în povestirea înălţării „ne spune că ucenicii erau plini de bucurie după ce Domnul se îndepărtase definitiv de ei”. „Nu se simt abandonaţi…Sunt siguri că Cel Înviat…tocmai acum este prezent în mijlocul lor într-un mod nou şi puternic”, o prezenţă alături de toţi şi invocabilă din partea tuturor - de-a lungul întregii istorii - şi în toate locurile”. Şi totuşi, adeseori, ucenicilor lui Isus continuă să le fie teamă, ca apostolilor pe Lacul Tiberiade în timpul furtunii”. „Şi astăzi braca Bisericii, cu vântul contrar al istoriei, navighează pe oceanul agitat al timpului. Adesea se are impresia că trebuie să se scufunde. Dar Domnul este prezent şi vine în momentul potrivit…aceasta este încrederea creştinilor, motivul bucuriei noastre”, în aşteptarea că Isus va veni din nou în slavă. „Credinţa în întoarcerea lui Cristos este al doilea pilastru al profesiunii creştine…Aceasta implică certitudinea în speranţa că Dumnezeu va şterge orice lacrimă, nu va rămâne nimic care să fie lipsit de sens, orice injustiţie va fi depăşită şi stabilită dreptatea. Biruinţa iubirii va fi ultimul cuvânt al istoriei lumii. Pentru ’timpul intermediar’ creştinilor li se cere…vigilenţa… Vigilenţa înseamnă în primul rând deschidere spre bine, spre adevăr, spre Dumnezeu, în mijlocul unei lumi adesea inexplicabile şi în mijlocul puterii răului”. „Creştinii invocă venirea definitivă a lui Isus şi văd în acelaşi timp cu bucurie şi gratitudine că el deja acum anticipează această venire a sa, deja acum intră în mijlocul nostru…’Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii’”.

RV/ A.Lucaci (11 martie 2011)