Musulmanul şi creştinul: editorialul părintelui Federico Lombardi
(RV – 5 martie 2011)A nu uita sacrificiul lui Shahbaz Bhatti: acesta este
spiritul celebrării euharistice de duminică, 6 martie, la Roma, la ora 16.30, la
Colegiul Pontifical „Sfântul Petru Apostolul”, Sfântă Liturghie de pomenire
a ministrului catolic pakistanez ucis miercuri, 2 martie.
Asasinarea ministrului
Bhatti, urmează uciderii guvernatorului musulman al regiunii Punjab care s-a opus
legii privind blasfemia. Şi reflecţia directorului nostru general pleacă tocmai de
la aceste două morţi tragice. Să ascultăm aşadar editorialul părintele Federico Lombardi
pentru Octava Dies, săptămânalul informativ al Centrului Vatican de Televiziune.
„Amândoi
au fost ucişi din acelaşi motiv: pentru că se opuneau legii privind blasfemia, o lege
care este în sine cu adevărat blasfematoare, pentru că este cauză de injustiţie şi
de moarte în numele lui Dumnezeu. Unul era musulman: Salman Taseer, guvernatorul regiunii
Punjab; celălalt era creştin: Shahbaz Bhatti, ministrul pentru minorităţi al guvernului
pakistanez.
Ambii ştiau foarte bine că-şi riscau viaţa, pentru că fuseseră
ameninţaţi cu moartea în mod explicit. Şi totuşi nu au renunţat la lupta lor pentru
libertate religioasă împotriva fanatismului violent şi au plătit pentru aceasta preţul
cel mai scump, cu propriul sânge. În marele discurs către Corpul diplomatic din
luna ianuarie, vorbind despre libertatea religioasă, Benedict al XVI-lea a omagiat
sacrificiul plin de curaj al musulmanului Taseer. Acum câteva săptămâni, ministrul
creştin Bhatti a spus: „Rugaţi-vă pentru mine. Sunt un om care şi-a dat foc la nave
şi le-a lăsat în urma sa: nu pot şi nu vreau să mă întorc înapoi din lupta mea. Voi
combate extremismul şi mă voi bate pentru apărarea creştinilor până la moarte”.
Acum,
figura sa domină precum cea a unui valoros mărturisitor al credinţei şi justiţiei.
În vreme ce ucigaşii lor ne umplu de oroare şi angoasă pentru soarta creştinilor
din Pakistan, în acelaşi timp ne inspiră în mod paradoxal şi o tresărire de speranţă
căci asociază un musulman şi un creştin în vărsarea de sânge pentru aceiaşi cauză.
Nu mai este doar un dialog de cunoaştere reciprocă sau un dialog de angajare comună
pentru binele persoanelor. De la dialogul vieţii se trece la dialogul mărturiei
în moarte, cu preţul propriului sânge pentru ca numele lui Dumnezeu să nu fie transformat
în instrument de nedreptate.
În memoria lui Taseer şi Bhatti, în gratitudinea
plină de emoţie pentru modul în care au trăit şi au murit, adevăraţii adoratori ai
lui Dumnezeu vor continua să lupte – şi să moară, dacă este necesar – pentru libertate
religioasă, justiţie şi pace. Există oare o mai mare încurajare pentru a merge împreună
spre întâlnirea interreligioasă pentru pace de la Assisi?”