Benedict al XVI-lea în vizită la Seminarul Pontifical Major din Roma: iubirea este un lanţ ce eliberează

(RV – 5 martie 2011) „Unitatea Bisericii nu este dată de un model impus din exterior, dar este rodul unei concordii, al unei angajări comune de comportare după modelul lui Isus, prin forţa Duhului său”.
Astfel a subliniat Benedict al XVI-lea în cursul vizitei de vineri seară, la Seminarul Pontifical Major din Roma, în ajunul sărbătorii Sfintei Fecioare Maria a Încrederii – Madonna della Fiducia – patroana Seminarului Mare al diecezei de Roma, sărbătorită sâmbătă 5 martie.

În cadrul vizitei, Sfântul Părinte a ţinut o „lectio Divina” pentru toţi seminariştii din dieceza de Roma, cu accentul pe un fragment din Scrisoarea Sfântului Paul către Efeseni.
Să urmărim serviciul realizat de Paolo Ondarza de la redacţia noastră centrală:

„Iubirea creştină este un lanţ care eliberează”, aşa cum dă mărturie Sfântul Paul, „prizonier” din pricina credinţei sale în Domnul – le-a amintit Benedict al XVI-lea seminariştilor din dieceza de Roma.
„Un lanţ prin care ne legăm atât unii de alţii, cât şi de Dumnezeu. Dar nu un lanţ care răneşte sau care dă dureri mâinilor; dimpotrivă le lasă libere”.

A păstra unitatea spiritului – a continuat – implică modelarea propriului comportament pe umilinţa, bunătatea şi mărinimia lui Isus Cristos, în Pătimirea sa. „Trebuie să ai mâinile şi inima legate de acea legătură de iubire pe care el însuşi a acceptat-o pentru noi făcându-se slujitorul nostru”.

• „Unitatea Bisericii nu este dată de un 'model' impus din exterior, dar este rodul unei concordii, al unei angajări comune de a se comporta precum Isus, prin forţa Duhului Său”.

Există aşadar o angajare care reînnoieşte darul Botezului. De fapt, harul acestui sacrament nu produce în mod automat o viaţă coerentă, ci necesitatea unei colaborări alcătuite din voinţă şi angajare perseverentă.
„O angajare care costă şi care comportă un preţ de plătit personal”. Fiecare este chemat în mod personal şi trebuie să răspundă personal. Aceasta este vocaţia pe care am primit-o toţi: chemarea de a fi ai lui Cristos şi de a trăi în El. Dumnezeu – a continuat Papa – stabileşte cu fiecare o legătură.

• „Fiecare este chemat pe nume. Dumnezeu este atât de mare încât are timp pentru fiecare din noi, mă cunoaşte pe mine şi pe fiecare din noi cu propriul nume, în mod personal. Este o chemare personală pentru fiecare dintre noi…Dumnezeu, Domnul, m-a chemat pe mine, mă cheamă, mă cunoaşte, aşteaptă răspunsul meu…”.

Chemarea este individuală dar şi eclezială. Chemare de a trăi în trupul Bisericii, în realitatea concretă a seminarului sau a parohiei. Şi chiar atunci când acest trup nu ne place – a spus Sfântul Părinte – Biserica rămâne legătura care ne uneşte cu Cristos:

„…astfel suntem în comuniune cu Cristos, acceptând această corporalitate a Bisericii sale, a Duhului care se întrupează în acest trup”.

Dumnezeu ne cheamă aşadar să ne integrăm într-o comunitate, să fim membre ale trupului:

• „Trebuie să ţinem cont de faptul că este foarte frumos să fii în companie, să parcurgi calea într-o societate ce aparţine tuturor secolelor, să ai prieteni în cer şi pe pământ, să simţi frumuseţea acestui corp reprezentat de Biserică, să fim fericiţi că Domnul ne-a chemat să facem parte din acest corp şi ne-a dăruit prieteni în toate părţile lumii”.

Dar fără suflarea Duhului Sfânt, vocaţia creştină nu se explică, îşi pierde limfa vitală. Iată de ce – a adăugat Benedict al XVI-lea, citând-o pe Sfânta Tereza a Pruncului Isus – chemarea fiecărui creştin este un mister trinitar: misterul întâlnirii cu Isus, prin care Dumnezeu Tatăl ne cheamă la comuniune cu El, şi de aceea vrea să ne dea Duhul său”.

Adresându-se seminariştilor, Benedict al XVI-lea i-a indicat pe Apostoli şi pe Sfânta Fecioară Maria ca model de răspuns la chemarea lui Dumnezeu. Primilor, Cristos le-a spus: „Veniţi şi vedeţi”. Preasfintei Fecioare Maria i s-a prezentat la Bunavestire şi a avut ca răspuns: „Iată-mă!”

• „Viaţa creştină începe printr-o chemare şi rămâne mereu un răspuns până la sfârşit”.

„A fi preoţi implică umilinţă şi a se conforma lui Cristos”, a adăugat.

• „A-l imita pe Dumnezeu care coboară la mine, care este atât de mare încât îmi devine prieten, suferă pentru mine, a murit pentru mine. Aceasta este umilinţa ce trebuie învăţată”.

Entuziasmul comunităţii de seminarişti şi profesori, care l-au salutat pe Succesorul lui Petru cu aplauze şi coruri a fost cu adevărat palpabil. După încheierea celebrării a urmat o cină cu membrii comunităţii Seminarului Roman.

Aici serviciul audio: