Apa nu este o marfă ci un drept universal: episcopul Mario Toso, la conferinţa organizată de Greenaccord

(RV – 25 februarie 2011) Apa nu este o marfă ci un bun comun care aparţine tuturor şi căruia îi corespunde un drept „universal şi inalienabil”. De aceea, gestionarea acestui bun nu poate fi supusă doar unor legi comerciale şi nici nu poate fi încredinţată exclusiv sectorului privat.
Dimpotrivă, are nevoie de „un control democratic” şi „participativ” care „trebuie promovat prin intermediul unei participări cetăţeneşti active”. Astfel a subliniat episcopul Mario Toso, secretarul Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace, joi, 24 februarie, la deschiderea Zilei de studiu cu tema „Dă-mi să beau”, promovată de asociaţia Greenaccord, cu sprijinul instituţiilor locale.
O temă cu o clară trimitere la importanţa centrală a problemei hidrice pentru viitorul umanităţii şi pentru dezvoltarea integrală a popoarelor.

„Dreptul la apă” – a evidenţiat secretarul departamentului vatican pentru dreptate şi pace – „are o asemenea importanţă socială încât Statul nu poate acorda gestiunea unui astfel de bun doar întreprinderilor private”.
Prelatul a dat ca exemplu ţări precum Columbia, Filipine şi Ghana, unde politici bazate pe criterii exclusiv economice şi private au dus la falimentul situaţiei aprovizionării şi distribuirii apei.

La aceste situaţii se adaugă şi conflictul „dramatic şi chiar violent” destinat să explodeze când mai multe populaţii se alimentează de la aceleaşi resurse hidrice. Este cazul regiunii Nilului, unde ţările amonte sunt constrânse să ţină cont de necesităţile celor în aval în privinţa utilizării şi administrării apei.
„Potrivit multor analize strategice” – a subliniat episcopul Mario Toso – „după războaiele pentru petrol se va asista în viitor la războaie pentru apă”.

Pe de altă parte, starea de sănătate hidrică a planetei rezultă a fi în prezent alarmantă. Cifrele furnizate de secretarul Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace sunt elocvente în dramatismul lor. Un miliard de persoane nu au acces la ape potabile sigure şi, din cauza schimbărilor climatice, la aceste numere s-ar putea adăuga până în 2050 alte 2 miliarde 800 de milioane de persoane. Mai mult, necesităţile crescute de apă vor depăşi capacităţile de furnizare şi, până în 2025, circa jumătate din populaţia mondială va fi destinată să facă faţă consecinţelor lipsei apei.

Efectele acestei situaţii sunt evidente mai ales în ţările sărace. Potrivit programului Naţiunilor Unite pentru mediu, aproximativ jumătate din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare trăieşte în condiţii sanitare precare. În realitate – a explicat episcopul Mario Toso – săracii suferă nu atât pentru lipsa apei în sine cât mai ales pentru imposibilitatea economică de a avea acces la aceasta. Potrivit teoriilor „neoliberale” ale multor politici de gestiune hidrică, apa ar fi „un bun economic ca şi altele, al cărui valoare de schimb ar trebui fixată potrivit regulilor comune de cerere ofertă, potrivit logicii profitului”.

Referitor la acest aspect, sunt iluminante cuvintele din enciclica „Caritas in veritate” şi anume: „Dreptul la alimentaţie, ca şi cel la apă” – scrie Benedict al XVI-lea – „au un rol important pentru atingerea altor drepturi începând, mai ales, cu dreptul primar la viaţă”.
Este necesară mai ales maturizarea unei conştiinţe a solidarităţii care să considere alimentaţia şi accesul la apă ca drepturi universale ale tuturor fiinţelor umane, fără distincţie sau deosebire”.
Şi Compendiul de Doctrină Socială a Bisericii evidenţiază că „apa, prin însăşi natura sa, nu poate fi tratată ca o marfă printre alte mărfuri, iar utilizarea sa trebuie să fie una raţională şi solidară” încât să permită „satisfacerea nevoilor tuturor şi mai ales a persoanelor care trăiesc în sărăcie”.

Secretarul Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace, prezent joi, 24 februarie, la deschiderea Zilei de studiu cu tema „Dă-mi să beau”, promovată de asociaţia Greenaccord, a cerut comunităţii mondiale o nouă angajare în gestionarea resurselor hidrice, o angajare care să depăşească simpla disponibilitate la cooperare, o angajare care să constituie o bază de plecare pentru respectarea diferitelor alte drepturi fundamentale, precum dreptul de a beneficia de o cât mai bună stare de sănătate, dreptul la o alimentaţie suficientă şi sănătoasă şi dreptul la o viaţă demnă.

Aici serviciul audio: