Papa către Fraternitatea Misionarilor Sf. Carol Borromeo: în prietenie cu Isus, preotul
află energiile pentru a se îngriji de oameni
(RV - 12 februarie 2011) Un discurs pasionat despre importanţa preoţiei
în viaţa Bisericii şi a lumii. Benedict al XVI-lea l-a rostit sâmbătă dimineaţă
primind în Sala Clementină din Palatul Apostolic participanţii la Adunarea generală
a Fraternităţii Sacerdotale a Misionarilor Sfântului Carol Borromeo, cu ocazia celor
25 de ani de la înfiinţare. Papa a amintit „prietenia sa îndelungată” cu preotul Luigi
Giussani, subliniind cum Fraternitatea mărturiseşte „rodnicia carismei sale”. Apoi,
i-a invitat pe seminarişti şi preoţi să-şi alimenteze propria credinţă cu rugăciunea
asiduă şi viaţa în comun.
Preoţia are nevoie „să se reînnoiască continuu, găsind
în viaţa lui Isus formele cele mai esenţiale ale propriei existenţe”. A subliniat
Pontiful în audienţa acordată membrilor Fraternităţii Sfântul Carol, întemeiată de
mons. Massimo Camisasca în urmă cu 25 de ani. În cuvântul său, Pontiful a amintit
înainte de toate că „preoţia creştină nu este scop în sine”. Ea, de fapt, „a fost
voită de Isus în funcţie de naşterea şi viaţa Bisericii”: • Gloria şi
bucuria preoţiei este a-l sluji pe Cristos şi Trupul său mistic. Ea reprezintă o vocaţie
foarte frumoasă şi singulară în interiorul Bisericii, care îl face prezent
pe Cristos, deoarece este părtaşă la Preoţia lui Cristos, unică
şi veşnică: prezenţa de vocaţii la preoţie este un semn sigur al adevărului şi vitalităţii
unei comunităţi creştine.
Şi a adăugat că „nu există creştere adevărată
şi fecundă în Biserică fără o adevărată prezenţă sacerdotală care să o susţină şi
să o alimenteze”. A pus astfel accentul pe importanţa meditaţiei şi a rugăciunii de
trăit ca „dialog cu Domnul înviat”. Şi-a îndreptat apoi gândul spre „valoarea vieţii
în comun” nu numai ca răspuns la urgenţele momentului precum carenţa de preoţi. Papa
s-a referit înainte de toate la semnificaţia teologică a realităţii comuniunii: •
Viaţa în comun este de fapt o expresie a darului lui Cristos care este Biserica,
şi este prefigurată în comunitatea apostolică, care a dat loc preoţilor. Nici un preot
de fapt nu administrează ceva care îi este propriu, dar participă împreună cu alţi
fraţi la un dar sacramental ce vine direct de la Isus.
Viaţa comunitară,
a continuat, exprimă prin urmare „un ajutor pe care Cristos îl dă existenţei noastre”.
A trăi cu alţii „înseamnă a accepta necesitatea propriei convertiri continue şi mai
ales a descoperi frumuseţea unui atare drum, bucuria smereniei, a pocăinţei, dar şi
a convertirii, a iertării reciproce, a sprijinului reciproc”. Papa a încheiat intervenţia
sa reafirmând că „nici o adevărată viaţă în comun nu e posibilă fără rugăciune”: •
E nevoie a sta cu Isus pentru a putea sta cu alţii. Aceasta este inima
misiunii. În tovărăşia lui Cristos şi a fraţilor fiecare preot poate găsi energiile
necesare pentru a lua asupra sa grija de oameni, a se îngriji de nevoile spirituale
şi materiale pe care le întâmpină, pentru a învăţa prin cuvinte mereu noi, dictate
de iubire, adevărurile veşnice ale credinţei de care le este sete şi contemporanilor
noştri.