Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului,
a XXVI-a, Madrid, august 2011
(RV - 12 februarie 2011) Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu ocazia
Zilei Mondiale a Tineretului (2011) "Înrădăcinaţi şi întemeiaţi
în Cristos, tari în credinţă" (cf. Col 2,7) Dragi prieteni, Mă
gândesc adesea la Ziua Mondială a Tineretului de la Sydney din anul 2008. Acolo am
trăit o mare sărbătoare a credinţei, în timpul căreia Duhul lui Dumnezeu a acţionat
cu forţă, creând o comuniune intensă între participanţi, veniţi din toate părţile
lumii. Acea adunare, ca şi precedentele, a adus roade îmbelşugate în viaţa a numeroşi
tineri şi a întregii Biserici. Acum, privirea noastră se îndreaptă spre apropiata
Zi Mondială a Tineretului, care va avea loc la Madrid în august 2011. Deja în anul
1989, cu câteva luni înainte de căderea istorică a Zidului din Berlin, pelerinajul
tinerilor a avut etapă în Spania, la Santiago de Compostella. Acum, într-un moment
în care Europa are mare nevoie să-şi regăsească rădăcinile sale creştine, ne-am dat
întâlnire la Madrid, cu tema: Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în Cristos, tari în credinţă
(cf. Col 2,7). De aceea vă invit la acest eveniment aşa de important pentru Biserica
din Europa şi pentru Biserica universală. Şi aş vrea ca toţi tinerii, fie cei care
împărtăşesc credinţa noastră în Isus Cristos, fie cei care ezită, care sunt în îndoială
sau care nu cred în el, să poată trăi această experienţă, care poate să fie decisivă
pentru viaţă: experienţa Domnului Isus înviat şi viu şi a iubirii sale faţă de fiecare
dintre noi.
1. La izvoarele celor mai mari aspiraţii ale voastre În orice epocă, şi în zilele noastre, numeroşi tineri simt dorinţa profundă
ca relaţiile dintre persoane să fie trăite în adevăr şi în solidaritate. Mulţi manifestă
aspiraţia de a construi raporturi autentice de prietenie, de a cunoaşte iubirea adevărată,
de a întemeia o familie unită, de a ajunge la o stabilitate personală şi o siguranţă
reală, care să poată garanta un viitor senin şi fericit. Desigur, amintindu-mi de
tinereţea mea, ştiu că stabilitatea şi siguranţa nu sunt problemele care ocupă mai
mult mintea tinerilor. Da, cererea locului de muncă şi cu aceasta aceea de a avea
un teren sigur sub picioare este o problemă mare şi urgentă, dar în acelaşi timp tinereţea
rămâne oricum vârsta în care suntem în căutarea celei mai mari vieţi. Dacă mă gândesc
la anii mei de atunci: pur şi simplu nu voiam să ne pierdem în normalitatea vieţii
burgheze. Voiam ceea ce este mare, nou. Voiam să găsim însăşi viaţa în vastitatea
şi frumuseţea ei. Desigur, asta depindea şi de situaţia noastră. În timpul dictaturii
naţional-socialiste şi în război noi am fost, ca să spunem aşa, "închişi" de puterea
dominantă. Deci voiam să ieşim la vedere pentru a intra în amplitudinea posibilităţilor
fiinţei umane. Dar cred că, într-un anumit sens, acest impuls de a merge dincolo de
obişnuit există în orice generaţie. Este parte din faptul de a fi tânăr a dori ceva
mai mult decât cotidianitatea obişnuită a unui serviciu sigur şi a simţi dorinţa pentru
ceea ce este realmente mare. E vorba numai de un vis gol care dispare atunci când
devenim adulţi? Nu, omul este într-adevăr creat pentru ceea ce este mare, pentru infinit.
Orice alt lucru este insuficient. Sfântul Augustin avea dreptate: inima noastră este
neliniştită până când nu se odihneşte în tine. Dorinţa celei mai mari vieţi este un
semn al faptului că el ne-a creat, că purtăm "amprenta" sa. Dumnezeu este viaţă, şi
pentru aceasta orice creatură tinde la viaţă; în mod unic şi special persoana umană,
făcută după imaginea lui Dumnezeu, aspiră la iubire, la bucurie şi la pace. Aşadar,
înţelegem că este un contrasens a pretinde eliminarea lui Dumnezeu pentru a-l face
pe om să trăiască! Dumnezeu este izvorul vieţii; a-l elimina înseamnă a ne separa
de acest izvor şi, în mod inevitabil, a ne priva de plinătate şi de bucurie: "De fapt,
creatura fără Creator dispare" (Conciliul Ecumenic Vatican II, Gaudium et spes, 36).
Cultura actuală, în unele zone din lume, mai ales în Occident, tinde să-l excludă
pe Dumnezeu, sau să considere credinţa ca un fapt privat, fără nici o relevanţă în
viaţa socială. În timp ce valorile care sunt la baza societăţii provin din Evanghelie
- ca şi sensul demnităţii persoanei, al solidarităţii, al muncii şi al familiei -,
se constată un fel de "eclipsă de Dumnezeu", o anumită amnezie, dacă nu un adevărat
refuz al creştinismului şi o negare a comorii credinţei primite, cu riscul de a pierde
propria identitate profundă. Pentru acest motiv, dragi prieteni, vă invit să intensificaţi
drumul vostru de credinţă în Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Voi sunteţi
viitorul societăţii şi al Bisericii! Aşa cum scria apostolul Paul creştinilor din
oraşul Colose, este vital de a avea rădăcini, baze solide! Şi acest lucru este deosebit
de adevărat astăzi, când mulţi nu au puncte de referinţă stabile pentru a construi
viaţa lor, devenind astfel profund nesiguri. Relativismul răspândit, conform căruia
totul se echivalează şi nu există nici un adevăr, nici un punct de referinţă absolut,
nu generează adevărata libertate, ci instabilitate, rătăcire, conformism la modele
momentului. Voi tinerii aveţi dreptul să primiţi de la generaţiile care vă preced
puncte ferme pentru a face alegerile voastre şi a construi viaţa voastră, aşa cum
o plantă tânără are nevoie de un sprijin solid până când cresc rădăcinile, pentru
a deveni, apoi, un copac robust, capabil să aducă rod.
2. Înrădăcinaţi
şi întemeiaţi în Cristos Pentru a scoate în evidenţă importanţa credinţei
în viaţa credincioşilor, aş vrea să mă opresc asupra fiecăruia dintre cei trei termeni
pe care sfântul Paul îi foloseşte în această expresie a lui: Înrădăcinaţi şi întemeiaţi
în Cristos, tari în credinţă (cf. Col 2,7). Putem observa în ei trei imagini: "înrădăcinat"
evocă pomul şi rădăcinile care-l alimentează; "întemeiat" se referă la construcţia
unei case; "tare" face trimitere la creşterea forţei fizice sau morale. E vorba de
imagini foarte elocvente. Înainte de a le comenta, trebuie notat simplu că în textul
original cei trei termeni, din punct de vedere gramatical, sunt pasivi: asta înseamnă
că însuşi Cristos ia iniţiativa de a-i înrădăcina, a-i întemeia şi a-i face tari pe
credincioşi. Prima imagine este cea a pomului, puternic plantat în pământ prin
intermediul rădăcinilor, care-l fac stabil şi-l alimentează. Fără rădăcini, ar fi
luat de vânt şi ar muri. Care sunt rădăcinile noastre? Desigur, părinţii, familia
şi cultura din ţara noastră, care sunt o componentă foarte importantă a identităţii
noastre. Biblia dezvăluie o altă componentă. Profetul Ieremia scrie: "Binecuvântat
să fie omul care-şi pune încrederea în Domnul, a cărui speranţă este Domnul. El va
fi ca un pom sădit lângă ape, care-şi întinde rădăcinile spre râu; el nu se teme când
vine arşiţa, frunzele lui rămân verzi, el nu-i îngrijorat în timp de secetă şi nu
încetează să aducă roade" (Ier 17,7-8). A întinde rădăcinile, pentru profet, înseamnă
a pune propria încredere în Dumnezeu. Din el luăm viaţa noastră; fără el n-am putea
să trăim cu adevărat. "Dumnezeu ne-a dăruit viaţa veşnică şi această viaţă este în
Fiul său" (1In 5,11). Isus însuşi se prezintă ca viaţa noastră (cf. In 14,6). De aceea,
credinţa creştină nu înseamnă numai a crede în adevăruri, ci înseamnă înainte de toate
o relaţie personală cu Isus Cristos, este întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu, care dă
întregii existenţe un dinamism nou. Atunci când intrăm în raport personal cu el, Cristos
ne revelează identitatea noastră, şi, în prietenia lui, viaţa creşte şi se realizează
în plinătate. Există un moment, tineri fiind, în care fiecare dintre noi se întreabă:
ce sens are viaţa, ce scop, ce direcţie ar trebui să-i dau? Este o fază fundamentală,
care poate tulbura sufletul, uneori chiar îndelung. Se gândeşte la tipul de muncă
de întreprins, la care relaţii sociale să stabilească, la ce afecte să dezvolte...
În acest context, mă gândesc din nou la tinereţea mea. Într-un fel am avut foarte
repede conştiinţa că Domnul mă voia preot. Apoi, după război, când în seminar şi la
universitate eram în drum spre această ţintă, a trebuit să recuceresc această certitudine.
A trebuit să mă întreb: acesta este cu adevărat drumul meu? Aceasta este cu adevărat
voinţa Domnului pentru mine? Voi fi capabil să rămân fidel lui şi să fiu total disponibil
pentru el, în slujba sa? O astfel de decizie trebuie să fie şi dureroasă. Nu poate
să fie altfel. Însă apoi a apărut certitudinea: este bine aşa! Da, Domnul mă vrea,
prin urmare îmi va da şi forţa. În ascultarea lui, în faptul de a merge împreună cu
el devin cu adevărat eu însumi. Nu contează realizarea propriilor mele dorinţe, ci
voinţa lui. Astfel viaţa devine autentică. Aşa cum rădăcinile pomului îl ţin plantat
puternic în pământ, tot aşa temeliile dau casei o stabilitate durabilă. Prin credinţă,
noi suntem întemeiaţi în Cristos (cf. Col 2,7), aşa cum o casă este construită pe
temelii. În istoria sacră avem numeroase exemple de sfinţi care au zidit viaţa lor
pe cuvântul lui Dumnezeu. Primul este Abraham. Părintele nostru în credinţă a ascultat
de Dumnezeu care-i cerea să lase casa părintească pentru a se îndrepta spre o ţară
necunoscută. "Abraham a crezut în Dumnezeu şi i s-a considerat spre justificare şi
a fost numit prietenul lui Dumnezeu" (Iac 2,23). A fi întemeiaţi în Cristos înseamnă
a răspunde concret la chemarea lui Dumnezeu, încrezându-ne în el şi punând în practică
mereu cuvântul său. Isus însuşi îi avertizează pe discipolii săi: "De ce mă numiţi
"Doamne, Doamne" şi nu faceţi ce vă spun?" (Lc 6,46). Şi, recurgând la imaginea construirii
casei, adaugă: "Oricine vine la mine şi ascultă cuvintele mele şi le îndeplineşte...
este asemenea cu omul care, construind o casă, a săpat adânc şi a pus temelia pe stâncă.
Venind inundaţia, şuvoiul s-a năpustit în casa aceea, dar nu a putut să o clatine
pentru că fusese construită bine" (Lc 6,47-48). Dragi prieteni, construiţi casa
voastră pe stâncă, asemenea omului care "a săpat adânc". Căutaţi şi voi, în toate
zilele, să urmaţi cuvântul lui Cristos. Simţiţi-l ca adevăratul prieten cu care să
împărtăşiţi drumul vieţii voastre. Cu el alături veţi fi capabili să înfruntaţi cu
curaj şi speranţă dificultăţile, problemele, chiar şi dezamăgirile şi înfrângerile.
Vă sunt prezentate încontinuu propuneri mai uşoare, dar voi înşivă vă daţi seama că
se dovedesc înşelătoare, nu vă dau seninătate şi bucurie. Numai cuvântul lui Dumnezeu
ne arată calea autentică, numai credinţa care ne-a fost transmisă este lumina care
luminează drumul. Primiţi cu recunoştinţă acest dar spiritual pe care l-aţi primit
de la familiile voastre şi angajaţi-vă să răspundeţi cu responsabilitate la chemarea
lui Dumnezeu, devenind adulţi în credinţă. Să nu credeţi în cei care vă spun că nu
aveţi nevoie de alţii pentru a construi viaţa voastră! În schimb, sprijiniţi-vă pe
credinţa celor dragi ai voştri, pe credinţa Bisericii, şi mulţumiţi-i Domnului că
aţi primit-o şi v-aţi însuşit-o!
3. Tari în credinţă Fiţi
înrădăcinaţi şi întemeiaţi în Cristos, tari în credinţă (cf. Col 2,7). Scrisoarea
din care este luată această invitaţie a fost scrisă de sfântul Paul pentru a răspunde
la o necesitate precisă a creştinilor din oraşul Colose. De fapt, comunitatea aceea
era ameninţată de influenţa anumitor tendinţe culturale ale epocii, care-i abăteau
pe credincioşi de la evanghelie. Contextul nostru cultural, dragi tineri, are numeroase
analogii cu acela al colosenilor de atunci. De fapt, există un puternic curent de
gândire laicist care vrea să-l marginalizeze pe Dumnezeu din viaţa persoanelor şi
a societăţii, prospectând şi încercând să creeze un "paradis" fără el. Însă experienţa
învaţă că lumea fără Dumnezeu devine un "iad": prevalează egoismele, dezbinările în
familii, ura între persoane şi între popoare, lipsa de iubire, de bucurie şi de speranţă.
Dimpotrivă, acolo unde persoanele şi popoarele primesc prezenţa lui Dumnezeu, îl adoră
în adevăr şi ascultă glasul lui, se construieşte concret civilizaţia iubirii, în care
fiecare este respectat în demnitatea lui, creşte comuniunea, cu roadele pe care ea
le aduce. Însă există creştini care se lasă seduşi de modul laicist de a gândi sau
sunt atraşi de curente religioase care îndepărtează de credinţa în Isus Cristos. Alţii,
fără a adera la aceste chemări, pur şi simplu au lăsat să se răcească credinţa lor,
cu inevitabile consecinţe negative pe planul moral. Fraţilor contagiaţi de idei
străine de evanghelie apostolul Paul le aminteşte puterea lui Cristos mort şi înviat.
Acest mister este fundamentul vieţii noastre, centrul credinţei creştine. Toate filozofiile
care-l ignoră, considerându-l "nebunie" (1Cor 1,23), arată limitele lor în faţa marilor
întrebări care locuiesc în inima omului. Pentru aceasta şi eu, ca urmaş al apostolului
Petru, doresc să vă întăresc în credinţă (cf. Lc 22,32). Noi credem cu tărie că Isus
Cristos s-a oferit pe cruce pentru a ne dărui iubirea sa; în pătimirea sa, a purtat
suferinţele noastre, a luat asupra sa păcatele noastre, ne-a dobândit iertarea şi
ne-a împăcat cu Dumnezeu Tatăl, deschizându-ne calea vieţii veşnice. În acest mod
am fost eliberaţi de ceea ce încurcă mai mult viaţa noastră: sclavia păcatului, şi
putem să-i iubim pe toţi, chiar şi pe duşmani, şi să împărtăşim această iubire cu
fraţii cei mai săraci şi în dificultate. Dragi prieteni, adesea crucea ne provoacă
frică, pentru că pare să fie negarea vieţii. În realitate, este contrariul! Ea este
"da"-ul lui Dumnezeu spus omului, expresia maximă a iubirii sale şi izvorul din care
curge viaţa veşnică. De fapt, din inima lui Isus deschisă pe cruce a curs această
viaţă divină, mereu disponibilă pentru cel care acceptă să-şi ridice ochii spre Cel
Răstignit. Aşadar, nu pot decât să vă invit să primiţi crucea lui Isus, semn al iubirii
lui Dumnezeu, ca izvor de viaţă nouă. În afara lui Cristos mort şi înviat nu există
mântuire! Numai el poate să elibereze lumea de rău şi să facă să crească împărăţia
dreptăţii, a păcii şi a iubirii la care aspirăm cu toţii.
4. A crede în
Isus Cristos fără a-l vedea În evanghelie ne este descrisă experienţa
de credinţă a apostolului Toma în primirea misterului crucii şi Învierii lui Cristos.
Toma face parte dintre cei 12 apostoli; l-a urmat pe Isus; este martor direct al vindecărilor
sale, al minunilor; a ascultat cuvintele lui; a trăit rătăcirea în faţa morţii sale.
În seara de Paşti, Domnul le apare discipolilor, dar Toma nu este prezent, şi atunci
când i se spune că Isus este viu şi s-a arătat, el declară: "Dacă nu voi vedea în
mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi
pune mâna în coasta lui, nu voi crede" (In 20,25). Şi noi am vrea să-l putem vedea
pe Isus, să putem vorbi cu el, să simţim şi mai puternic prezenţa sa. Astăzi pentru
mulţi accesul la Isus a devenit dificil. Circulă aşa de multe imagini ale lui Isus
care se dau drept ştiinţifice şi îi iau măreţia lui, singularitatea persoanei sale.
De aceea, în timpul anilor lungi de studiu şi de meditaţie, s-a format în mine gândul
de a transmite un pic din întâlnirea mea personală cu Isus într-o carte: pentru a
ajuta la vederea, auzirea, atingerea Domnului, în care Dumnezeu ne-a venit în întâmpinare
pentru a se face cunoscut. De fapt, însuşi Isus, apărând din nou discipolilor după
opt zile, îi spune lui Toma: "Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna
şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios" (In 20,27). Şi pentru
noi este posibil să avem un contact sensibil cu Isus, să punem, ca să spunem aşa,
mâna pe semnele pătimirii sale, semnele iubirii sale: în sacramente el se apropie
în mod deosebit de noi, ni se dăruieşte. Dragi tineri, învăţaţi să-l "vedeţi", să-l
"întâlniţi" pe Isus în Euharistie, unde este prezent şi aproape până acolo încât se
face hrană pentru drumul nostru; în sacramentul Pocăinţei, în care Domnul manifestă
milostivirea sa oferindu-ne mereu iertarea sa. Recunoaşteţi-l şi slujiţi-l pe Isus
şi în cei săraci, în cei bolnavi, în fraţii care sunt în dificultate şi au nevoie
de ajutor. Deschideţi şi cultivaţi un dialog personal cu Isus Cristos, în credinţă.
Cunoaşteţi-l prin citirea Evangheliilor şi a Catehismului Bisericii Catolice; intraţi
în colocviu cu el în rugăciune, daţi-i încrederea voastră: n-o va trăda niciodată!
"Credinţa este înainte de toate o adeziune personală a omului la Dumnezeu; în acelaşi
timp şi în mod inseparabil, este asentimentul liber la tot adevărul pe care Dumnezeu
l-a revelat" (Catehismul Bisericii Catolice, 150). Aşa veţi putea dobândi o credinţă
matură, solidă, care nu va fi întemeiată numai pe un sentiment religios sau pe o vagă
amintire a catehismului din copilăria voastră. Veţi putea să-l cunoaşteţi pe Dumnezeu
şi să trăiţi în mod autentic din el, asemenea apostolului Toma, când manifestă cu
putere credinţa sa în Isus: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!".
5. Susţinuţi
de credinţa Bisericii, pentru a fi martori În acel moment Isus exclamă:
"Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut" (In
20,29). El se gândeşte la drumul Bisericii, întemeiată pe credinţa martorilor oculari:
apostolii. Înţelegem, aşadar, că credinţa noastră personală în Cristos, născută din
dialogul cu el, este legată de credinţa Bisericii: nu suntem credincioşi izolaţi,
ci, prin Botez, suntem membrii ai acestei mari familii, şi credinţa mărturisită de
Biserică e cea care dă siguranţă credinţei noastre personale. Crezul pe care-l proclamăm
la Liturghia duminicală ne ocroteşte tocmai de pericolul de a crede într-un Dumnezeu
care nu este cel pe care Isus ni l-a revelat: "Fiecare credincios este ca o verigă
în marele lanţ al credincioşilor. Eu nu pot să cred fără să fiu susţinut de credinţa
celorlalţi, şi, cu credinţa mea, contribui la susţinerea credinţei celorlalţi" (Catehismul
Bisericii Catolice, 166). Să-i mulţumim mereu Domnului pentru darul Bisericii; ea
ne face să înaintăm cu siguranţă în credinţa care ne dă viaţa adevărată (cf. In 20,31).
În istoria Bisericii, sfinţii şi martirii au luat din crucea glorioasă a lui Cristos
forţa pentru a fi fideli lui Dumnezeu până la dăruirea de ei înşişi; în credinţă au
găsit forţa pentru a învinge propriile slăbiciuni şi a depăşi orice adversitate. De
fapt, aşa cum spune apostolul Ioan, "cine este învingătorul lumii dacă nu cel care
crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?" (1In 5,5). Şi victoria care se naşte din credinţă
este cea a iubirii. Câţi creştini au fost şi sunt o mărturie vie a forţei credinţei
care se exprimă în caritate: au fost artizani ai păcii, promotori ai dreptăţii, animatori
ai unei lumi mai umane, o lume conformă lui Dumnezeu; s-au angajat în diferitele domenii
ale vieţii sociale, cu competenţă şi profesionalism, contribuind în mod eficace la
binele tuturor. Caritatea care vine din credinţă i-a condus la o mărturie foarte concretă,
în fapte şi în cuvinte: Cristos nu este un bine numai pentru noi înşine, este binele
cel mai preţios pe care trebuie să-l împărtăşim cu alţii. În era globalizării, fiţi
martori ai speranţei creştine în lumea întreagă: sunt mulţi cei care doresc să primească
această speranţă! În faţa mormântului prietenului Lazăr, mort de patru zile, Isus,
înainte de a-l rechema la viaţă, i-a spus surorii sale Marta: "Dacă vei crede, vei
vedea gloria lui Dumnezeu" (cf. In 11,40). Şi voi, dacă veţi crede, dacă veţi şti
să trăiţi şi să mărturisiţi credinţa voastră în fiecare zi, veţi deveni instrument
pentru a-i face pe alţi tineri să regăsească asemenea vouă sensul şi bucuria vieţii,
care se naşte din întâlnirea cu Cristos!
6. Spre Ziua Mondială de la Madrid Dragi prieteni, vă reînnoiesc invitaţia de a veni la Ziua Mondială a Tineretului
la Madrid. Cu bucurie profundă, aştept pe fiecare dintre voi personal: Cristos vrea
să vă facă tari în credinţă prin intermediul Bisericii. Alegerea de a crede în Cristos
şi de a-l urma nu este uşoară; este împiedicată de infidelităţile noastre personale
şi de atâtea glasuri care ne arată căi mai uşoare. Nu vă lăsaţi descurajaţi, căutaţi
mai degrabă sprijinul comunităţii creştine, sprijinul Bisericii! În cursul acestui
an pregătiţi-vă intens pentru întâlnirea de la Madrid cu episcopii voştri, cu preoţii
voştri şi responsabilii pastoraţiei tineretului în dieceze, în comunităţile parohiale,
în asociaţii şi în mişcări. Calitatea întâlnirii noastre va depinde mai ales de pregătirea
spirituală, de rugăciune, de ascultarea comună a cuvântului lui Dumnezeu şi de sprijinul
reciproc. Dragi tineri, Biserica se bazează pe voi! Are nevoie de credinţa voastră
vie, de caritatea voastră creativă şi de dinamismul speranţei voastre. Prezenţa voastră
reînnoieşte Biserica, o întinereşte şi-i dăruieşte un nou elan. Pentru aceasta Zilele
Mondiale ale Tineretului sunt un har nu numai pentru voi, ci pentru întregul popor
al lui Dumnezeu. Biserica din Spania se pregăteşte activ pentru a vă primi şi a trăi
împreună experienţa bucuroasă a credinţei. Mulţumesc diecezelor, parohiilor, sanctuarelor,
comunităţilor călugăreşti, asociaţiilor şi mişcărilor ecleziale, care lucrează cu
generozitate la pregătirea acestui eveniment. Domnul nu va întârzia să-i binecuvânteze.
Fecioara Maria să însoţească acest drum de pregătire. Ea, la vestirea îngerului, a
primit cu credinţă cuvântul lui Dumnezeu; cu credinţă a consimţit la lucrarea pe care
Dumnezeu o îndeplinea în ea. Rostind "fiat"-ul său, "da"-ul său, a primit darul unei
carităţi imense, care a făcut-o să se dăruiască în întregime pe sine însăşi lui Dumnezeu.
Să mijlocească pentru fiecare dintre voi, pentru ca la următoarea Zi Mondială să puteţi
creşte în credinţă şi în iubire. Vă asigur de amintirea mea părintească în rugăciune
şi vă binecuvântez din inimă. Vatican, 6 august 2010, sărbătoarea Schimbării
la Faţă a Domnului Benedict al XVI-lea