Benedict al XVI-lea a consacrat 5 episcopi: fiţi vestitori neînfricaţi ai adevărului lui Dumnezeu, nu slujitori ai spiritului vremii

(RV - 5 februarie 2011) „Aruncaţi mreaja Evangheliei în marea agitată a timpului nostru” pentru a trage afară oamenii „din apele sărate ale morţii”, cele ale unei lumi care îl neagă pe Dumnezeu. În cadrul solemn al Altarului Mărturisirii din Bazilica Sfântul Petru, Benedict al XVI-lea a lăsat acest consemn spiritual celor cinci noi episcopi consacraţi de el sâmbătă dimineaţă. Papa a invitat noii succesori ai Apostolilor să se îngrijească de cele patru fundamente pe care se sprijină de 2000 de ani comunitatea creştină: stăruinţa în învăţătura apostolilor, comuniunea fraternă, frângerea pâinii şi rugăciunea.

• Secvenţe muzicale din timpul Liturghiei.
Un episcop, în momentul în care pe capul său Dumnezeu îşi pune mâinile, îşi asumă o misiune clară, aceea de a elibera omul „de sărăcia de adevăr”, dăruindu-i-l pe cel al lui Cristos, şi de a nu fi niciodată, în nici un caz, „un slujitor al spiritului timpului”. Este un contrast viu cel pe care Benedict al XVI-lea îl conturează treptat în faţa celor cinci preoţi pe care puţin mai târziu în va consacra episcopi: chinezul din Hong Kong, Savio Hon Tai-Fai, spaniolul Celso Morga Iruzubieta, venezuelanul Edgar Peña Parra şi cei doi italieni Marcello Bartolucci şi Antonio Guido Filipazzi. Prima voastră îndatorire, le-a spus Pontiful, este aceea de a intra „în câmpul istoriei umane”, câmpul unde se lucrează pentru secerişul lui Dumnezeu, de a cărui lumină omenirea de azi adesea caută să fugă:
• „Secerişul este mult” - şi astăzi, tocmai astăzi. Chiar dacă poate părea că mari părţi ale lumii moderne a oamenilor de azi, întorc spatele lui Dumnezeu şi consideră credinţa ca ceva aparţinând trecutului - există totuşi năzuinţa ca în sfârşit să fie stabilite dreptatea, iubirea şi pacea (…) Este nostalgia după Răscumpărător, după Dumnezeu însuşi, chiar şi acolo unde el este negat (…) în acelaşi timp Domnul ne lasă să înţelegem că nu putem fi noi din iniţiativa şi puterea noastră cei care trimit lucrători la secerişul său; că nu este o chestiune de management, ce ţine de capacitatea noastră de organizare.

„O mare îndatorire”, deci, pe care Benedict al XVI-lea o prezintă în cele „patru elemente fundamentale”, cum le numeşte, din care a căpătat formă prima comunitate creştină, devenind model pentru cele următoare. Primul este „perseverenţa în învăţătura apostolilor”, adică într-o credinţă care „nu este o spiritualitate indeterminată”, dar are „un conţinut concret”, nesupus condiţionărilor:
• Păstorul nu trebuie să fie o trestie de mlaştină cere se îndoaie după bătaia vântului, un slujitor al spiritului vremii. A fi neînfricat, curajul de a se opune curentelor momentului aparţine în mod esenţial misiunii Păstorului. Nu trebuie să fie o trestie de baltă, ci (…) trebuie să fie ca un arbore care are rădăcinile adânci în care stă neclintit şi bine fixat. Asta nu are nimic de a face cu rigiditatea sau inflexibilitatea. Numai acolo unde este stabilitate există şi creştere.

Al doilea pilastru al existenţei bisericeşti este comuniunea, acel „lanţ” care îi leagă pe creştini cu cei care înainte de ei au cunoscut şi atins în mod material pe Dumnezeu, prin Isus. Un lanţ de martori pe care tocmai succesiunea apostolică trebuie să-l ţină unit:
• Voi, dragi confraţi, aveţi misiunea de a păstra această comuniune catolică. Să ştiţi că Domnul l-a însărcinat pe Sfântul Petru şi pe succesorii săi să fie centrul acestei comuniuni, garanţii faptului de a sta în totalitatea comuniunii apostolice şi credinţei sale. Oferiţi ajutorul vostru pentru ca să rămână vie bucuria pentru marea unitate a Bisericii, pentru comuniunea tuturor locurilor şi timpurilor, pentru comuniunea credinţei care îmbrăţişează cerul şi pământul.

Ceea ce prima comunitate creştină a înţeles imediat era că ea putea să se simtă astfel numai în jurul „frângerii pâinii”. De aici, Euharistia, a repetat papa Benedict, a devenit „centrul Bisericii”. Trebuie să fie astfel atât pentru preoţi cât şi pentru fiecare persoană de credinţă:
• A frânge pâinea - prin aceasta este exprimată împreună şi împărtăşirea, transmiterea iubirii noastre altora. Dimensiunea socială, împărtăşirea nu este un apendice moral ce se adaugă Euharistiei, dare este parte din ea. (…) Să stăm atenţi ca credinţa să se exprime mereu în iubirea şi în dreptatea unii faţă de alţii şi ca practica socială să fie inspirată din credinţă; ca credinţa să fie trăită în iubire.

În fine, al patrulea pilon de sprijin al comunităţii creştine, rugăciunea. Să fie personală şi intensă, a recomandat Pontiful, o „luptă” cu Dumnezeu, o „căutare”, şi în acelaşi timp o preamărire. Căci numai în adâncul sufletului se găseşte înălţimea., „măsura înaltă” a vieţii.

• Secvenţe muzicale din timpul Liturghiei de consacrare.
Predica Pontifului se răsfrânge apoi asupra fizionomiei celor cinci noi păstori, asupra acelui „vreau”, repetat de nouă ori pentru pecetluirea a tot atâtea angajamente. Asupra fizionomiilor lor, prosternaţi la pământ în faţa Altarului Mărturisirii în timp ce se cântă Litaniile Tuturor Sfinţilor este invocat cerul, asupra mâinilor lui Benedict al XVI-lea care le aşază în rugăciune pe capul lor şi apoi asupra cărţii Evangheliei, pusă deasupra celor care au fost unşi cu undelemnul bucuriei ca noi pilaştri ai credinţei. Şi mai departe, consemnarea inelului, a mitrei şi a cârjei pastorale fac şi mai evidentă pentru fiecare noua demnitate care îi îmbracă, iar chipurile lor par să reflecte ultima încredinţare a Papei:
• Sunteţi chemaţi să aruncaţi mreaja Evangheliei în marea agitată a acestui timp pentru a obţine adeziunea oamenilor la Cristos; pentru a-i scoate afară, spre a spune astfel, din apele sărate ale morţii şi din întunericul în care lumina cerului nu pătrunde. Trebuie să-i purtaţi pe pământul vieţii, în comuniunea cu Isus Cristos.

rv/al

Aici serviciul audio: