Din 2010 în 2011 după Cristos, continuând drumul în era mântuirii noastre: reflecţii
la sfârşit de an şi comentariu la Liturghia "Sfinei Maria, Născătoarea de Dumnezeu"
(RV - 31 decembrie 2009) La cumpăna anilor, gândurile năvălesc sufletul fiecăruia
într-o combinaţie de lumini şi umbre, trezind sentimente de recunoştinţă şi speranţă
dar şi de dureri tăinuite şi greu de stăpânit. După solemnitatea luminoasă
a Crăciunului, în contextul căreia am celebrat şi sărbătoarea Sfintei Familii, liturghia
ne face să celebrăm solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu care
coincide cu sfârşitul şi începutul anului solar. La contemplarea misterului divinei
maternităţi se uneşte de aceea cântarea de gratitudine pentru anul care apune şi pentru
anul nou pe care deja îl întrevedem. Timpul trece iar scurgerea lui ne face să ne
îndreptăm privirea cu adâncă recunoştinţă spre Acela care este veşnic, spre Stăpânul
timpului şi al istoriei. În asemenea clipe îi purtăm în suflet pe toţi cei dragi,
de aproape şi de departe.î
Recunoştinţă. Întrebat ce gânduri
ar dori să exprime într-un asemenea moment, cardinalul italian Ersilio Tonini, ajuns
de-acum la o vârsta venerabilă de peste 96 de ani (a venit la viaţă în iulie 1914),
bine cunoscut publicului pentru luările sale de poziţie în presă şi la televiziune,
a răspuns: „înainte de toate o recunoştinţă neţărmurită familiei căreia îi datorez
viaţa fizică, dar mai ales lumea interioară, cu simţămintele ei, acele certitudini
şi aspiraţii care m-au călăuzit în umila slujire a lui Dumnezeu. Când voi apărea
înaintea Domnului, îl voi ruga să-mi permită să merg la tatăl meu şi la mama mea.
Mi-am pregătit deja micul discurs. Când îi voi vedea le voi spune: ’Trebuie să vă
mulţumesc tare mult. Cât erau de adevărate lucrurile pe care mi le-aţi învăţat, cât
erau de drepte cele ce-mi spuneaţi, cât erau de frumoase, cât erau de sfinte’. În
felul acesta mi-aş exprima gratitudinea, deşi niciodată, nu ne dăm seama îndeajuns
ce mare binefacere înseamnă familia. E bine să ne amintim aceasta cel puţin în ultima
zi a anului. Dumnezeu a hărăzit familia şi ne-a dat fericirea să o putem avea. Să
mulţumim Domnului Dumnezeului nostru!”
Timpul trece. Romano Guardini,
(Verona 17 februarie 1885 - München 1 octombrie 1968), preot catolic, teolog şi scriitor
italian naturalizat german, povesteşte în jurnalul său un fapt care la prima vedere
s-ar părea lipsit de importanţă pentru el, ajuns la bătrâneţe, dar care i-a marcat
acel moment al vieţii. Plimbându-se pe aleea unui parc din oraşul München, a fost
întrebat de un tânăr trecând în grabă, cât este ora. I-a răspuns imediat. Tânărul
voia, fireşte, să ştie momentul zilei, timpul astral, relevat de mişcarea pământului
şi poziţia soarelui. Dar acea întrebare l-a făcut pe marele teolog, continuându-şi
plimbarea, să se întrebe la ce punct al drumului vieţii se află, să se gândească
la ora vieţii sale, la timpul istoric, care îşi are un curs al său, şi să devină mai
conştient că pentru el ora era înaintată.
Viaţa în mâini bune. Este
de ajuns acest episod pentru ca să ne dăm seama că timpul este o realitate complexă,
misterioasă. Există un timp care este propriu doar omului, şi înainte de toate individual,
format de arcul ce se întinde de la naştere până la moarte, şi pentru care vechea
traducere latină Vulgata a Psalmului 30,6 reprezintă o imagine foarte sugestivă: „În
manibus tuis Domine tempora mea”, adică „în mâinile tale Doamne sunt timpurile
mele”, text care admite însă şi o altă traducere deoarece cuvântul „tempora”,
„timpuri” poate să însemne şi „tâmple”. În acest caz, versetul psalmului s-ar putea
traduce astfel: „În mâinile tale, Doamne, sunt tâmplele mele”. Tu ţii tâmplele capului
meu în mâinile tale. Pulsaţiile inimii bat ritmul vieţii care este tot timpul în mâinile
lui Dumnezeu.
Oriunde am cădea, cădem în mâinile sale. Chiar
dacă uneori poate părea că Dumnezeu este absent, că uită de noi, în realitate noi
suntem mereu prezenţi pentru El, suntem în inima sa. Oriunde am putea cădea - spunea
recent Benedict al XVI-lea - cădem în mâinile sale. Tocmai acolo, unde nimeni nu ne
poate însoţi, ne aşteaptă Dumnezeu: Viaţa noastră”. Este bine ca acum la cumpăna
anilor să simţim şi să spunem cu toată convingerea: „În mâinile tale, Doamne, sunt
tâmplele mele, este viaţa mea!”
Acum când un an se încheie
şi altul e gata să înceapă, conştienţi că viaţa este în mâinile lui Dumnezeu, vrem
ca trecerea spre noul an să fie sub privirea Domnului, amintindu-ne de îndemnul
apostolului Paul: „Orice faceţi, cu cuvântul şi cu fapta, toate să le faceţi în numele
Domnului Isus şi prin el să mulţumiţi lui Dumnezeu Tatăl” (Col 3,17).
Gratias
agimus.De aceea, mai întâi îi aducem mulţumiri Domnului pentru zilele
pe care le-am trăit cu tâmplele în mâinile sale; îi mulţumim pentru bucuriile pe care
ni le-a dat; îi mulţumim mai ales pentru că nu a fost nici o clipă în care El să ne
fi părăsit; îi mulţumim plini de recunoştinţă pentru că de nenumărate ori a alergat
după noi, asemenea păstorului care merge în căutarea oii răzleţe şi rătăcite, prinsă
poate între spini şi mărăcini sau căzută în vreo văgăună, şi găsind-o, o scoate cu
grijă, o ia pe umeri şi o readuce bucuros la turmă. Cu simţămintele fiului mai mic
din parabola Tatălui milostiv spunem fiecare: „Miserere nostri, Domine,
miserere nostri!”,„Ai milă de noi, Doamne, ai milă de noi”. „Fie, Doamne,
mila ta asupra noastră precum şi noi am nădăjduit în tine”. „Salvum fac populum
tuum Domine”, „Mântuieşte, Doamne, pe poporul tău şi binecuvântează moştenirea
ta”. Voim să păşim în noul an purtaţi pe umerii Bunului Păstor care ne conduce la
Tatăl şi căruia îi cântăm„Te Deum” de mulţumire, acea rugăciune universală
ce ne uneşte cu toţi credincioşii care îl binecuvântează pe Tatăl şi pe Fiul şi pe
Duhul Sfânt.
Reînsufleţiţi de iubirea pe care Tatăl a turnat-o în inimile noastre
prin Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, care ne-a fost dat, spunem în numele
Domnului nostru Isus Cristos: „In te Domine speravi”, „În tine, Doamne, am nădăjduit
şi nu voi fi ruşinat în veci”.
Inscripţie pe poartă. Primeniţi lăuntric,
să privim acum spre Anul Domnului 2011. Deasupra porţii de intrare în noul an stau
scrise cu litere mari cuvintele: Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria Născătoarea
de Dumnezeu şi Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace. Maria, Maica Domnului
îl prezintă lumii întregi pe Pruncul Isus, singurul răscumpărător al omului şi Principele
Păcii. În antichitate , când oraşele erau împrejmuite cu ziduri de apărare şi se
putea intra în ele doar prin porţile de acces, a încredinţa cuiva cheile oraşului
însemna a-l recunoaşte ca eliberator sau ca stăpân, în mâinile căruia locuitorii se
predau necondiţionat. Noi ar trebui să facem la fel în prima zi a anului: să-i
încredinţăm Domnului cheile orăşelului care este inima noastră şi să-i zicem: „Stăpâneşte,
Doamne, Isuse! Domneşte suveran peste casa mea!”
Meditând lecturile biblice
propuse la Liturghia din prima zi a anului, avem impresia că admirăm tripticul pictat
de mâna unui artist iscusit şi consumat care a ştiut să pună în centrul operei, figura
umilă şi glorioasă a Maicii Domnului iar alături de ea, de o parte şi de alta, pe
Apostolul neamurilor şi pe Păstorul Bisericii universale. Apostolul privind la Maria,
explică taina timpului; Papa, rugând-o pe Maica lui Dumnezeu, invocă pacea vestită
de îngeri în Noaptea Sfântă, în dorinţa de a pregăti copiilor lumii un viitor de pace.
Maria.Evanghelia solemnităţii continuă povestirea Naşterii lui Isus, invitându-ne să
fixăm atenţia asupra Mamei pruncului divin. E sărbătoarea divinei sale maternităţi.
În jurul lui Isus, alături de Maria şi de Iosif, se mişcă o serie de persoane, de
oameni simpli care beneficiază cei dintâi de vestea cea bună, dar apoi ajung de departe
şi oameni înţelepţi, căutători de adevăr, magii de la Răsărit.
Citim în
evanghelia după Sfântul Luca, 2,16-21: „Păstorii s-au dus în grabă şi i-au
găsit pe Maria şi pe Iosif împreună cu copilul care era culcat în iesle. După ce l-au
văzut, au vestit cuvântul ce li se spusese despre acest copil. Toţi câţi îi auzeau
se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte
şi se gândea la ele în inima ei. Păstorii s-au întors slăvind şi lăudând pe Dumnezeu
pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese. Când a sosit ziua a
opta, a tăierii împrejur, i-au pus copilului numele Isus, nume pe care i-l dăduse
îngerul înainte de a fi fost zămislit”.
Cu ce spirit Maria, mama lui Isus,
a stat înaintea lui Dumnezeu? Despre rolul Mariei în istoria creştină şi în planul
divin de mântuire s-au scris nenumărate cărţi, dar ceea ce spune evanghelia de azi
în acest sens, este surprinzător de succint, de o simplitate şi claritate extraordinară.
„Maria păstra toate aceste cuvinte şi se gândea la ele în inima ei.” Ea este astfel
izvorul Tradiţiei creştine.
Rolul Mariei faţă
de Isus şi faţă de Biserică a fost enorm, dar atitudinea ei în faţa evenimentelor
pe care le-a trăit şi în care a acţionat, din voinţa lui Dumnezeu, ca protagonistă,
a fost extrem de rezervat. Expresia „Maica Domnului” şi altele pe care le foloseşte
Biserica, au avut nevoie de meditaţie şi aprofundări teologice, mai ales în primele
veacuri creştine prin recunoaşterea Maternităţii divine a Fecioarei Maria, la conciliul
ecumenic din Efes, din anul 431. În viaţa fiecărui creştin, expresia Theotókos(în greacă „Θεοτόκος”; în latină „Deipara” sau „Dei genetrix”),
Născătoare de Dumnezeu, este mai puţin solemnă şi de aceea mai familială. Încă de
pe genunchii mamei, din ani copilăriei, se deprinde recitarea rugăciunii: „Sfântă
Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii acum şi in ceasul morţii
noastre. Amin.”
„Maica lui Dumnezeu”, două cuvinte pe care nimeni nu
s-ar fi gândit şi cutezat să le asocieze pentru a spune ceva nemaipomenit, dacă nu
ar avea la bază un fapt istoric. Dumnezeu a voit să aibă o mamă, aleasă din fiicele
poporului său. Cel Atotputernic a voit să depindă de braţele şi de căldura unei fecioare
mame. Maria este cu adevărat Mama lui Dumnezeu şi nu doar simplă „Născătoare”,
deoarece expresia „născătoare” desemnează pe aceea care aduce pe cineva la viaţă,
în timp ca „mama” aduce la viaţă şi asigură creşterea şi educaţia copilului. La Betleem,
Fecioara Maria a adus la viaţă un Fiu care avea să arate lumii adevăratul chip al
lui Dumnezeu. Ea, Maica lui Dumnezeu, va fi alături de Fiul în momentele cel mai importante
ale vieţii. L-a însoţit atunci, îl însoţeşte de-a lungul istoriei, prezentându-l lumii.
L-a introdus în lume. De aceea spuneam că deasupra porţii de intrare în noul an 2011,
stă Ea, Maica lui Dumnezeu, prezentându-l şi generaţiei noastre pe Isus, Răscumpărătorul
omului.
Apostolul. De altfel, la început de an, îl ascultăm pe apostolul
Paul vorbind despre Fiul lui Dumnezeu născut din femeie la împlinirea timpului. Vorbeşte
totodată despre misterul timpului ce se împlineşte în istorie.
Scrie în
epistola către Galateni 4,4-7: „Fraţilor, când a venit plinirea timpului, Dumnezeu
l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, supus Legii, pentru ca să-i răscumpere
pe cei supuşi Legii şi pentru ca să dobândim înfierea. Iată după ce puteţi cunoaşte
că sunteţi fii: Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care
strigă: ’Abba, Tată!’ Aşadar, nu mai eşti rob, ci fiu, iar dacă eşti fiu, eşti şi
moştenitor prin harul lui Dumnezeu”.
Plinirea timpului. Înainte de naşterea
lui Cristos „timpul nu ajunsese la plinătatea sa: se poate spune că era în curs de
împlinire, de căpătarea unui conţinut şi a unei semnificaţii. S-a împlinit atunci
când o femeie, Maria din Nazaret, a dat la lumină pe Fiul, care din veşnicie era Fiul
lui Dumnezeu şi născându-se a introdus eternul în timpul nostru. De atunci, zilele
noastre care se scurg au căpătat valoare dumnezeiască, poartă amprenta harului
divin şi sunt aducătoare de mântuire, de eliberare, de îndumnezeire. Sunt clipele,
zilele,, lunile, anii erei noastre, era mânuirii noastre. Misterul se dezvăluie
în timp ce se revelează. Pentru ca deosebirea să fie cât se poate de clară, apostolul
Paul afirmă că noi am devenit fii adoptivi, printr-o înfiere suprafirească, diferită
de cea naturală. Când Dumnezeu adoptă un om, îl face cu adevărat fiu al său: nu-i
dă doar numele ci viaţă din viaţa sa…Dumnezeu a trimis în sufletele noastre pe Duhul
Fiului său.
Acestea sunt evenimentele mari care schimbă din profană în sacră
istoria mântuirii. Timp de binecuvântare. Într-o viziune pozitivistă a timpului,
se spune despre clipele vieţii: „Omnia vulnerant, ultima necat”.
„Toate rănesc, ultima ucide”. De altfel în mitologia greacă, timpul „Kronos”,
era reprezentat ca o divinitate care-şi devorează copiii. După ce Fiul lui Dumnezeu
s-a făcut om, a murit şi a înviat din morţi „pentru noi oamenii şi pentru a noastră
mântuire”, toate clipele vieţii, inclusiv cea din urmă, sunt timp prielnic, „Kairos”
(καιρός), măresc demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, iar ultima înseamnă împlinirea
vieţii. Una din figurile cele mai însemnate ale martirajului creştin, Sfântul Ignaţiu
din Antiohia, adresându-se creştinilor din Roma scrie: „Lăsaţi ca eu să ajung la lumina
pură; ajuns acolo voi fi cu adevărat om. Lăsaţi ca eu să imit pătimirea Dumnezeului
meu” (Ad Romanos VI,3; ed. F.X. Funk I, 261).
Fiecare an, care se adaugă
la viaţa creştinului ar trebui să însemne o creştere în înţelepciune, vârstă şi har
înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Este ceea ce se spune în evanghelie despre copilul
Isus, Fiul lui Dumnezeu devenit fiul Omului, spre a-i mântui pe fraţii săi, căci Dumnezeu
a voit ca noi să devenim fii ai săi, „fii întru Fiul său”. Marelui preot din Vechiul
Testament i se poruncise să binecuvânteze poporul folosind o formulă solemnă în care
revine de trei ori numele tainic al lui Dumnezeu: Iahve’.
Luată din cartea
Numerilor 6,22-27, binecuvântarea este propusă de Liturgia din prima zi a
anului. “Domnul i-a zis lui Moise: ‘Aron şi urmaşii lui să-i binecuvânteze
pe fiii lui Israel cu aceste cuvinte: ’Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească.
Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte
faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea’. Astfel să chemaţi numele meu asupra fiilor
lui Israel şi eu Domnul îi voi binecuvânta”.
Papa şi pacea. Preluată
de Sfântul Francisc din Assisi, este cunoscută ca binecuvântarea către Fratele Leon.
În formă elaborată, este folosită de asistenţii catolici ai asociaţiei de cercetaşi
la ceremonia promisiunii. De când papa Paul al VI-lea a instituit în 1968 Ziua Mondială
a Păcii, ascultând această binecuvântare, în mod spontan, gândul se duce la marele
Preot al Noului Legământ, Cristos cel anunţat de profetul Isaia ca principe al păcii.
În numele lui, Papa adresează an de an popoarelor lumii un mesaj de pace cu invitaţia
la rugăciune şi sporirea eforturilor, pentru ca Dumnezeu să facă să strălucească faţa
sa asupra lumii, asupra stăpânitorilor ei şi asupra victimelor războaielor. Anul acesta
are ca temă „Libertatea religioasă, cale pentru pace”. A crede că duşmanii păcii sunt
întotdeauna alţii, nu este decât un pretext şi o justificare de a purta război în
numele păcii folosind armele injustiţiei. E nevoie de convertirea vieţii chiar din
prima zi a anului.
O rugă. Să îndreptăm încă o dată privirea spre poarta
de intrare în noul an, deasupra căreia stă Ea, Maica Domnului care îl prezintă lumii
pe Fiul său. Să-i spunem cu devoţiune filială:”Arată-ne nouă pe Isus, binecuvântatul
rod al trupului tău!”. Si cu Sfântul Bernard adăugăm: „O, milostivă, o, blândă,
o dulce Fecioară Marie”. În Isus Cristos, Dumnezeu îşi luminează faţa sa asupra lumii
şi se îndură de ea. Cine îl primeşte pe Fiul, pe Fiul peren, cu inimă de fiu, primeşte
împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, şi pregăteşte copiilor un viitor de pace. Tuturor,
An Nou fericit, cu sănătate şi pace în suflete şi în case, de la Cristos Domnul, Stăpânul
timpului şi al istoriei.
(Radio Vatican, A. Lucaci, reluare din 2009
cu mici modificări)