Rezonabilitatea şi căutarea adevărului într-un timp de criză: comentarii ale filozofului Possenti şi iezuitului Samir la discursul Papei către Curia Romană

(RV - 21 decembrie 2010) A trezit un vast ecou discursul papei Benedict al XVI-lea ţinut luni în Sala Regia din Vatican la întâlnirea cu cardinalii şi Curia Romană pentru tradiţionalul schimb al urărilor de Crăciun şi Anul Nou. O intervenţie pe care o aprofundăm, astăzi şi în zilele viitoare, prin interviuri asupra punctelor tari dezvoltate de episcopul Romei. La începutul discursului, Benedict al XVI-lea a comparat timpul în care trăim cu perioada de declin, cu apusul Imperiului roman.

O analogie originală asupra căreia se opreşte filozoful italian, cunoscut şi în România, Vittorio Possenti, profesor la Universitatea din Veneţia, intervievat de redacţia noastră centrală.
• Mi se pare că punctul de legătură este făcut chiar de Pontif printr-o adnotaţie importantă, şi anume descompunerea rânduielilor de bază ale dreptului şi atitudinilor morale de fond, acesta ar putea fi punctul de legătură dintre situaţia actuală a Occidentului, şi nu numai, şi acea criză îndelungată care a dus la destrămarea, la dizolvarea Imperiului roman. Îmi pare că Papa centrează diagnosticul său asupra acestui aspect care este în mod cert unul fundamental, deoarece în ce priveşte criza Occidentului aş aminti un discurs ţinut la Roma la jumătatea lunii mai 2004, când Papa - deja atunci, cardinal fiind, şi ca teolog - amintea pierderea forţei vitale în Occident. Civilizaţia occidentală, deşi atât de puternică - sub aspect tehnic şi financiar - era considerată de teologul Ratzinger ca slabă în interior din lipsa unui impuls vital. Toate acestea comportă o criză spirituală şi culturală a Occidentului foarte profundă ce trebuie contrastată cu mijloacele proprii ale culturii, teologiei, spiritualităţii, a rugăciunii.

Un termen ce revine des în acest discurs şi care este, mai mult, unul din cifrurile pontificatului lui Benedict al XVI-lea este „rezonabilul”. Papa subliniază că aspectul rezonabil este în realitate în contrast, în coliziune cu o simplă raţionalitate finalistă care din contra - spune Papa - înseamnă orbirea raţiunii…
• Acesta este un aspect vital, întrucât noi în Occident, seduşi de abundenţa şi de bogăţia descoperirilor tehnico-ştiinţifice, folosim raţiunea în sens instrumental, ca ceva care să ne poată procura mijloace tot mai mari de bunăstare şi de cucerire a naturii. Dar dincolo de raţiunea instrumentală, înainte încă de ea există o raţiune într-un oarecare mod „revelatoare” a fiinţei şi a binelui şi aceasta ne lipseşte, aceea care stă la baza conştiinţei morale. Papa aminteşte de mai multe ori posibilitatea unei existenţe de adevăruri morale care sunt adevărate în ele însele. Spus în alte cuvinte: că există un bine în sine şi un rău în sine, lucruri ce sunt în mod intrinsec bune şi lucruri care sunt intrinsec rele.

În acest discurs, Papa indică şi un model de urmat, şi anume pe Fericitul John Henry Newman. În special, papa Benedict al XVI-lea aminteşte cum la Newman conştiinţa înseamnă capacitatea de adevăr a omului, un ceva, fără îndoială, împotriva tendinţei, în comparaţie cu convingerile relative la cunoaştere din vremea în care trăim, ca dominare şi supremaţie a subiectului, a individului..
• Într-adevăr, semnificaţia principală a conştiinţei morale umane este că atât binele cât şi răul pot fi cunoscute de om, motiv pentru care judecăţile de valoare morală nu sunt expresii doar de emoţii, de pasiuni şi sentimente care se schimbă de la persoană la persoană. Noi avem o experienţă morală şi o cunoaştere morală ce ne conduce spre bine şi spre rău.

O parte importantă a discursului către Curia Romană a fost dedicată de Papa Sinodului episcopilor pentru Bisericile din Orientul Mijlociu desfăşurat în luna octombrie în Vatican. Papa a lansat un puternic apel pentru oprirea a ceea ce a numit creştino-fobia în lume.

Asupra acestui apel, să ascultăm reflecţia părintelui iezuit Samir Khalil Samir, de origine egipteană profesor la Universitatea Sfântul Iosif din Beirut în Liban şi la Institutul Pontifical Oriental din Roma.
• Este un fapt: că dacă creştinii au cerut un sinod pentru Orientul Mijlociu, este din cauza emigrării foarte puternice a creştinilor din Orientul Mijlociu, în parte din cauza intensificării violenţei islamice în regiune. Papa, făcuse aluzie la această problemă deja la Regensburg în Germania:că violenţa este incompatibilă cu religia şi cu Dumnezeu. De aceea l-a citat pe consilierul muftiului sunnit al Republicii Liban, care pe bună dreptate afirmase în plenul Sinodului: „Odată cu rănirea creştinilor, suntem răniţi şi noi înşine, noi musulmanii”. „Însă - comentează Papa şi spune - din păcate aceasta, şi voci similare din regiune sunt prea slabe”, şi aceasta este problema. Dacă vrem să luptăm împotriva terorismului, nu putem să o facem doar la nivel militar. Nivelul este ideologic, şi împotriva acestuia care este soluţia? O spune imediat după aceea: „Sinodul a dezvoltat, în rezonabilitatea sa, un mare concept al dialogului, al iertării şi acceptării reciproce.

Părinte Samir, mi se pare că această idee merge dincolo de simpla apărare a minorităţii creştine…
• Desigur! Vorbeşte de „creştino-fobie”, este conştient de faptul că totul se concentrează adesea împotriva creştinilor probabil pentru că sunt tocmai ei cei care apără această rezonabilitate în faţa violenţei. Dar principiul este valabil pentru întreaga omenire, pentru cel care crede şi pentru cel care nu crede, pentru toţi. Îmi pare propunerea de a-l lărgi la Crăciun, pentru a spune astfel, plecând de la această experienţă a Orientului Mijlociu şi a Sinodului, că vrem să purtăm spiritul reconcilierii, pentru ca să se înalţe în apărarea refugiaţilor, a celor suferinzi şi să revitalizeze spiritul reconcilierii.
 
Aici serviciul audio: