Papa: adevărata speranţă schimbă viaţa pentru că nu este o idee, ci Isus, Cuvântul făcut trup

(RV - 13 decembrie 2010) La rugăciunea „Angelus - Îngerul Domnului”, duminică 12 decembrie, papa Benedict al XVI-lea a invitat la a primi în acest timp de Advent „adevărata speranţă”, nu o simplă idee, dar pe Isus, Cuvântul făcut trup care vine să ne mântuiască. Asupra virtuţii teologale a speranţei, asupra originii şi efectelor ei, să ascultăm câteva din reflecţiile lui Benedict al XVI-lea propuse cu alte ocazii.
Papa vorbeşte despre adevărata speranţă „care nu dezamăgeşte, deoarece întemeiată pe fidelitatea lui Dumnezeu”. Este vorba de un dar ce schimbă viaţa celui care îl primeşte”. Catehismul Bisericii Catolice învaţă: „Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt”.

Papa spunea că adevărata speranţă schimbă viaţa. În ce sens? Explică acelaşi Catehism al Bisericii Catolice: „Virtutea speranţei răspunde adevăratei aspiraţii către fericire care este pusă de Dumnezeu în inima oricărui om; ea asumă aşteptările care inspiră activităţile oamenilor: le purifică pentru a le îndrepta spre Împărăţia cerurilor; apără de descurajare; susţine în toate momentele de părăsire; lărgeşte inima în aşteptarea fericirii veşnice. Elanul speranţei ne fereşte de egoism şi ne călăuzeşte la fericirea iubirii (CBC 1817,1818).

La întrebarea în ce consistă speranţa papa Benedict al XVI-lea răspundea astfel la rugăciunea „Angelus din 2 decembrie 2007:
• În mod substanţial consistă în cunoaşterea lui Dumnezeu, în descoperirea inimii sale de Tată bun şi milostiv. Isus, prin moartea sa pe cruce şi învierea sa, ne-a dezvăluit chipul său, chipul unui Dumnezeu atât de mare în iubire încât ne comunică o speranţă de neclintit, pe care nici chiar moartea nu o poate frânge, deoarece viaţa celui care se încredinţează acestui Tată se deschide spre perspectiva fericirii veşnice.

Speranţa noastră este întotdeauna precedată de speranţa lui Dumnezeu în privinţa noastră, şi a celor care sunt departe de el:
• Omenirii care nu mai are timp pentru el, Dumnezeu îi oferă alt timp, un nou spaţiu pentru a se reîntoarce în sine însuşi, pentru a porni din nou la drum, pentru a regăsi sensul speranţei…Da, Dumnezeu ne iubeşte şi tocmai de aceea aşteaptă ca noi să ne întoarcem la el, să ne deschidem inima spre iubirea sa, să punem mâna noastră în a sa şi să ne amintim că suntem fiii săi: spunea Pontiful în predica din 1 decembrie 2007.

Şi ceea ce duce înainte lumea este tocmai „încrederea pe care Dumnezeu o are în om”:
• Este o încredere ce-şi are reflexul său în inimile celor mici, umili, când prin dificultăţi şi osteneli se străduiesc în fiecare zi să-şi dea toată silinţa spre a face cât mai bine, spre a face acel puţin bine care însă în ochii lui Dumnezeu este atât de mult: în familie, la locul de muncă, la şcoală, în diferitele domenii ale societăţii. În inima omului este indelebil scrisă speranţa, deoarece Dumnezeu, Tatăl nostru este viaţă, şi pentru viaţa veşnică şi fericită suntem făcuţi.

Speranţa, dar al lui Dumnezeu, ne lărgeşte orizonturile noastre mici închise asupra evenimentelor care trec, pentru a ne face să ridicăm privirea spre ceea c e durează pentru totdeauna, când orice lacrimă va fi ştearsă, în certitudinea că Dumnezeu este aproape deja acum. De aici izvorăşte adevărata bucurie care nu poate fi ţinută doar pentru sine dar este dăruită celorlalţi:
• Da, bucuria intră în inima celui care se pune în serviciul celor mici şi săraci. În cine iubeşte astfel, Dumnezeu îşi face locuinţă iar sufletul este în bucurie. Dacă în schimb se face din fericire un idol, atunci se greşeşte strada şi este într-adevăr dificil a găsi bucuria despre care vorbeşte Isus: observa Benedict al XVI-lea la întâlnirea duminicală din 16 decembrie 2007 pentru rugăciunea Angelus.

Papa se adresează tuturor: celor care consideră că nu au nevoie de Dumnezeu, celor dezorientaţi, rătăciţi, celor care sunt în încercări şi îşi văd prăbuşindu-se orice siguranţă, celor care cred în el şi celor care îşi pun speranţele doar în ştiinţă:
• Ştiinţa contribuie mult la binele omenirii, - fără îndoială - dar nu este în stare să o răscumpere. Omul este răscumpărat de iubirea care face bună şi frumoasă viaţa personală şi socială. Pentru aceasta marea speranţă, cea deplină şi definitivă, este garantată de Dumnezeu, de Dumnezeul care este iubire, care în Isus ne-a vizitat şi ne-a dat viaţa şi în el se va întoarce la sfârşitul timpurilor. În Cristos noi sperăm, pe el îl aşteptăm! Împreună cu Maria, Mama sa, Biserica merge în întâmpinarea Mirelui: o face prin faptele de caritate, deoarece speranţa, asemenea credinţei, se dovedeşte în iubire (Angelus, decembrie 2007).

Aici serviciul audio: